În urmă cu o săptămână, Sala Polivalentă din Craiova a fost plină de copii și părinți care au cântat împreună „Am o căsuță mică”, „A ram sam sam”. Scena sălii craiovene a fost animată de o mână de oameni, Gașca Zurli, gaşca fenomen în teatrul de animaţie pentru copii. Mirela Retegan (Tanti Prezentatoarea) este cea care a pus bazele acestei trupe atât de iubită. A făcut radio, televiziune, a fost corespondent BBC, PRO Tv, Mediafax, a făcut emisiuni la Național Fm și la ItsyBitsy – postul de radio pentru copii, iar astăzi este speaker, scrie cărți, este antrenorul părinților, iar mai presus de orice este mama unei adolescente. A acceptat cu mare drag să ofere echipei SMART Craiova un interviu despre povestea din spatele Găștii Zurli care adună mii și mii de copii în sălile de spectacole.
Smart Craiova (S.C.): Gașca Zurli este un brand. Ați reușit să vă faceți cunoscuți în toată țara. Cum a început totul?
Mirela Retegan (M.R.): Eu am început Zurli în cel mai prost moment din viața mea. Mă despărțisem de tatăl Mayei, rămăsesem fără job și îmi puneam problema din ce plătesc facturile și cu ce îmi cresc copilul. Maya avea aproape 5 ani, era la acea vârstă când eu trebuia să fiu și mamă și tată, și soare și aer și poveste și mângâierea de seară, absolut tot. În acel moment foarte greu din viața mea când nu știam încotro să o apuc, o prietenă foarte bună mi-a spus să facem ceva în zona asta, în care să fac ce știu eu cel mai bine, să mă joc cu copiii. Nu am luat-o în seamă atunci, după care, am mers la o petrecere de zi de naștere la fetița unor prieteni. Copiii se plictiseau foarte tare într-un loc de joacă și am început să fac cu ei entertainement și a devenit super interesant încât și adulții stăteau și se uitau la spectacolul nostru. La sfârșit, i-am spus prietenului nostru să-mi dea 100 de euro ca eu i-am făcut toată pretrecere. El mi-a răspuns: “Chiar așa, de ce nu faci tu chestia asta pe bani? Păi cine să-mi dea mie bani să mă joc cu copiii? Eu ți-aș fi dat dacă știam că poți să faci tot ce ai făcut aici. Tu nu ai văzut, că am lăsat berile, am lăsat toată poveștile noastre și am stat și ne-am uitat la voi?”. Iar fetița lui a fost cea mai fericită pentru că din joaca aia eu am reușit de fapt să o pun în centrul atenției, să o creditez, să-i dau plus valoare și să-i fac pe ceilalți să fie participanți la petrecerea ei și nu la o petrecere la care vin să socializeze. Acela a fost de fapt începutul. Așa am început. A fost foarte greu. Primul spectacol l-am jucat în grădinița Mayei, după ce am rugat-o pe patroana grădiniței să-mi dea voie să mergem în clasă să jucăm pentru a vedea cum reacționeaza copiii. Eu deja testam pe Maya. Maya era singurul spectator. Se așeza pe un scăunel și eu jucam spectacolul în fața ei să văd dacă o prinde, dacă o interesează, care sunt direcțiile cele mai interesante pentru ea. Am jucat în grădinița ei și foloseam în recuzită obiecte ale ei. Vulpea avea o geantă și o fustă de-a Mayei. Și Maya își recunoștea lucrurile în timpul spectacolelor și începea: aia e a mea, aia e a mea! Pentru că nu aveam bani și trebuia să mă descurc cu ce am. Apoi a urmat o perioadă în care am mers în cât mai multe grădinițe. Am ajuns să merg în 200 de grădinițe din București. După, am trecut la prima sală de spectacole. Săli de spectacole care aveau 100 de locuri unde am jucat un spectacol, două spectacole, apoi am jucat patru spectacole. După, am tecut la o sală de 500 de locuri, apoi la o sală de 1000 de locuri, apoi la Sala Palatului din București, a urmat Polivalenta și anul acesta, acum în toamnă, recordul a fost Sala Polivalentă din Cluj, care este cea mai mare sală de spectacole din România. Sunt oameni care vin și îmi mai spun: “mamă ce ți-a ieșit așa totul peste noapte”. Perfect de acord: peste o noapte care a durat 11 ani. 11 ani în care am crescut în fiecare an câte un pic, câte un pic. Zilele trecute cineva m-a caracterizat foarte frumos: Mirela Retegan și-a găsit drumul. Urcă pe treptele magiei scară cu scară.
Mamele noastre te întreabă mai degrabă dacă ai mâncat, decât dacă ești fericit
S.C.: Mirela Retegan Face educație părinților.
M.R.: Da, eu sunt foarte optimistă, pentru că noi venim cu generația nouă de părinți care au găsit în Zurli un loc de desfășurare în care ei au dreptul să se manifeste așa cum simt și nu așa cum știau sau cum le dicta societatea să se simtă. Când noi eram mici, părinții noștri ne-au oferit tot ce au putut ei. Doar că nevoile noastre atunci erau cele primare. Mamele noastre te întreabă mai degrabă dacă ai mâncat, decât dacă ești fericit. Că acelea erau problemele: dacă ai mâncat, dacă ai hainele curate, dacă ai un acoperiș deasupra capului, dacă e cald, dacă avem lumină. Munca lor era despre asta, iar ei săracii chiar ne-au oferit tot ce aveam noi nevoie, pentru că acestea erau nevoile noastre reale. Noi ca părinți trebuie să înțelegem că ele există implicit. Copiii noștri nu mai au nevoie ca noi să facem eforturi să-i hrănim, să-i ținem în căldură, să îi îmbrăcăm sau să-i trimitem la școală. Asta există și este normal să se întâmple. Și atunci, datoria noastră ca părinți este să muncim pentru nevoile celelalte. Să-i iubim necondiționat, să avem încredere în ei, să le suflăm în aripi, să învățăm iertarea, să-i învățăm acceptarea, să învățăm lucruri pentru care părinții noștri nu au fost pregătiți. Și noi, ca părinți în zilele noastre trebuie să ne pregătim pentru toate acestea.
S.C.: Cât de mult munciți pentru un spectacol, cine scrie versurile cântecelor care ajung imediat la inimile copiilor? Este o idee de marketing?
M.R.: Nu este o idee de marketing. De fapt ăsta este succesul. Eu m-am trezit într-o noapte, acum opt ani, la 3 dimineața, m-am așezat în fața unui laptop și am început să scriu. Tiribam – Tiribum. Primul spectacol. S-a trezit Maya și m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că fac ceva ce o să schimbe radical relațiile dintre părinți și copii. Eu în noaptea aceea am avut o viziune. Și am scris personajele și am văzut exact ceea ce vreau să fac. După care, fiecare cântec a venit rând pe rând. Toate versurile sunt scrise de mine, toate spectacolele sunt scrise de mine, toate personajele sunt inventate de mine. Eu nu cred că eu sunt inventator. Eu cred că Dumnezeu a crezut că eu pot face treaba asta. Și mi-a dat-o mie de făcut. Și după ce termin de scris sunt foarte relaxată… Anul ăsta, în cea mai călduroasă zi din an, în august, când în București erau 45 de grade Celsius, eu mergeam spre Teleorman. Am tras mașina în lanul de floarea soarelui, la ora 2 la prânz, și am scris cel mai emoționant cântec de Crăciun. Scriam, și îmi curgeau lacrimile și plângeam. Știi, testul meu sunt oamenii din jurul meu. În momentul în care eu scriu un text sau un cântec merg și-l spun celorlalți și văd cum se emoționează și încep să plângă. Și eu plâng împreună cu ei și totul este atât de real și atât de firesc încât niciun marketing nu mai are ce să mai facă… Marketingul vine și se chinuie să convingă publicul că un lucru (arată ochelarii de soare) este bun. Eu nu mai am de ce să conving publicul că un lucru este bun când el este foarte bun deja din start.
S.C.: Ce este A ram sam sam?
M.R.: A ram sam sam este un cântec internațional. Există în folclorul internațional al copiilor câteva cântece care ajung să relaxeze, să binedispună, să dea o stare de bine copiilor indiferent de în ce limbă vorbesc ei. A ram sam sam sunt niște cuvinte, este un joc de cuvinte, sunt onomatopee, nu au nicio semnificație, binedispun, însă totul este despre energia pusă în ele.
Eu nu cred că oamenii nu au timp! Eu cred că oamenii pierd timpul pe care-l au.
S.C.: Vă ocupați de spectacolele trupei Gașca Zurli. Sunteți speaker, scrieți cărți. Aveți acasă o adolescentă. Cum reușiți să aveți timp pentru toate?
M.R.: Cred că avem timp pentru tot ceea ce ne dorim să facem în viață. Cred că doar trebuie să avem determinare, cred că trebuie doar să ni le prioritizăm puțin. Eu nu cred că oamenii nu au timp! Eu cred că oamenii pierd timpul pe care-l au, din păcate. Eu când stau cu Maya, stau cu Maya. Nu Maya stă pe lângă mine… Eu când stau acasă și copilul meu stă cu mine, noi facem lucruri împreună. Lucrăm împreună, gândim împreună, ne uităm la filme împreună, vorbim, mâncăm. Când sunt cu Gașca Zurli, fac lucruri cu Gașca Zurli. Când vorbesc cu părinții, mă focusez pe părintele din fața mea și când am terminat discuția cu el, el chiar rămâne cu ceva din discuția aceea.
S.C.: Sunteți un bun psiholog. Aveți vreo pregătire în acest domeniu?
M.R.: Nu. Eu sunt jurnalist! Este nativ și cred că face parte din misiunea mea. Cred că rolul meu pe pământ este de a împacheta într-un fel ușor de înțeles lucruri extrem de profunde, dar în același timp extraordinar de simple. Lucruri pe care eu le-am înțeles. Eu nu vorbesc despre lucruri pe care nu le-am trăit. Cred că de aici vine și credibilitatea pe care eu o am. În autenticitate stă de fapt cheia acestui succes. Eu povestesc despre ceea ce eu am trăit, despre ceea ce mie mi s-a întâmplat, despre propriile mele experiențe din care eu am înțeles ceva și dacă cineva poate să extragă din povestea mea un lucru care poate să-i folosească este foarte bine. Dacă nu, eu nu dau verdicte. Eu nu vin și spun: tu nu îți crești bine copilul. Dar vin și îți spun: uite eu am făcut așa, eu am înțeles asta din întâmplarea respectivă. Și tu poți să te duci acasă să te gândești la ce ți-am spus.
Copilul are o singură inimă: jumătate mami și jumătate tati. Momentul în care oricum i-ai rupt inima aia, gândește-te bine dacă trebuie doar să o coase și va fi toată viața o inimă cusută
S.C.: Cărțile dumneavoastră vin în srijinul părinților. Ce le-ați recomanda celor care sunt în situații dificile să citească. Ce le recomandați să facă?
M.R.: Părinții pot să citească orice. Orice carte are lucruri bune pe care poți să le înveți și are lucruri pe care nu le poți aplica pentru că nu ți se potrivesc. Acum din fericire, Youtube are foarte multe filmulețe, găsești foarte mulți oameni care-și spun povestea acolo. Sunt foarte mulți speakeri motivaționali, inspiraționali, dar eu le-aș recomada să se oprească din tot ceea ce fac, să se uite la copilul din fața lor și să-și amintească ce mare responsabilitate au. Și dincolo de drama lor personală, că s-au despărțit de celălalt partener, de suferința proprie, e greutatea de a accepta această situație, să înțeleagă că principala lor responsabilitate este mogâldeața aceea care înțelege și mai puțin din ceea ce se întâmplă. Din fericire oamenii mari nu mai rămân în situații de compromis. Nici de dragul părinților, nici de dragul copiilor, nici din condiții financiare. Ceea ce este foarte bine. Din păcate, cei mai loviți sunt copiii. Pentru că ei nu au cum să înțeleagă ce s-a întâmplat. Tot ceea ce le spun părinților, și le amintesc și asta am scris și în Pledoarie pentru mami și tati, a fost nevoia disperată de a le atrage atenția că doi părinți trebuie să rămână în aceeași echipă chiar dacă ei nu se mai iubesc. Doi părinți trebuie să facă echipă cu copiii lor, chiar dacă ei locuiesc separat. Sunt obligați să facă asta pentru sufletul copilului. Copilul are o singură inimă: jumătate mami și jumătate tati. Momentul în care oricum i-ai rupt inima aia, gândește-te bine dacă trebuie doar să o coase și va fi toată viața o inimă cusută. Sau i-ai făcut-o franjuri? Am scris la un moment dat un articol foarte drăguț pe blog: e ca și ceașca de cafea, care poate să se spargă în două și o lipești, și mai pui ceai în ea și te mai folosești de ea, sau poate să se spargă în mii de cioburi. Și pe alea le aduni, în ani, cu greu. Și le lipești în ani. Dar cum o să arate ceașca aia, toată, lipită bucățică cu bucățică? Sunt adulți care au inima franjuri și încă le mai lipsesc din cioburile pe care părinții lor neatenți le-au împrăștiat pe vreo gresie de bucătărie în copilărie.
S.C.: Ce zice Maya despre proiectul Gașca Zurli? Se implică alături de dumneavoastră, este mândră de ceea ce ați reușit să faceți?
M.R.: Da, Maya este foarte mândră. Ea a crescut cu povestea asta și înțelege foarte bine tot demersul meu. Ea a înțeles de mică că trebuie să-și împartă mama cu toți copiii lumii. Nu i-a fost ușor. Când era mică și copiii veneau la mine să le dau autografe și îmi spuneau: “Te iubesc, Tanti Prezentatoarea!”, ea mă ținea de picior și spunea: “e mama mea, e mama mea”. Dar de ce i-ai spus prințesă fetiței ăleia? Și de ce i-ai zis băiatului ăluia că-l iubești? După care a crescut și în preadolescență și în adolescență am avut o viață destul de agitată și la un moment dat eram într-un lift. Avusesem cu ea o discuție mai dură la cumpărături, și un băiețel de câțiva anișori m-a recunoscut și se juca cu mine. Maya sprijinea peretele liftului și mi-a zis, așa, ironică: ăștia își imaginează că ești simpatică tot timpul. Pentru că ea vede și o altă față. A trecut prin perioada în care mi-a zis că-și face un cont secret de facebook și mă filmează când o cert să vadă lumea adevărata față a antrenorului părinților. A trecut și prin perioada în care a zis că devine hatter. Avem o relație absolut normală, pentru că eu i-am permis ca ea să se exprime. Ea-și poate permite să-mi spună mama te iubesc, tot timpul, dar nu te plac mereu. Cum adică nu mă placi mereu? Nu te plac mereu pentru că în anumite momente, ești de neplăcut. Sau să-mi spună: Cred că ești bipolară. Pentru că acum ți-e bine, acum ți-e rău, eu nu mai știu ce sa mă fac cu tine. Am crescut un copil liber, să aibă încredere în ea, în ce simte, să fie propriul ei filtru. Zilele trecute am fost la școală. Nu excelează la materiile reale. Dintr-o mamă care face o grămadă de lucruri în zona asta artistică și un tată muzician, nu avea cum să iasă un economist. Am discutat cu directoarea școlii și i-am spus că mă îngrijorează Maya cu rezultatele la fizică, la chimie. Mi-a răspuns că toată școala știe că Maya nu este Einstein, este Dalailama!!!! Rezolvă toate conflictele copiilor din școală, e fix pe urma mea. Altfel, un copil foarte frumos, și o să fie un om foarte bun, un prieten pe care eu, dacă aș fi de vârsta ei mi l-aș dori ca prietenul meu cel mai bun.
S.C.: Sunteți prezentă pentru a doua oară la Sala Polivalentă din Craiova. Cum este să vezi 4000 de oameni, copii și adulți cântând Am o căsuță mică? Cât de greu este să-i faci să asculte, să transmiți emoție?
M.R.: Cei din sală, spectatorii mei mă iubesc într-un fel în care se amestecă în ei respectul față de mine și bucuria față de personaj. La Cluj, unde am avut și momentul de autografe pentru cei din secțiunea VIP, povesteam cu un prieten care stătea așa, și se uita. Plecaseră băieții, plecase Zâna Bună, plecase Fetița Zurli și eu încă eram înconjurată de copii și de părinți. Cea mai mare coadă la autografe de regulă este la mine. Și el a zis: Mă, eu nu înțeleg. Tu nici măcar nu ești personaj. De ce vin toți la tine? Pentru că eu sunt mama pe care și-o doresc ei acasă. Pentru că eu nu dau un simplu autograf. Pentru că fac un spectacol inclusiv din acel autograf. Și părinții stau și se uită la mine cum îi abordez și învață. Cum mă joc eu cu ei și cum reușesc să-i aduc acolo unde vreau eu, dar fără să le impun asta, fără să-i agresez, fără să fiu foarte categorică. Totul este prin poveste, iar ei sunt fascinați, pentru că asta își doresc. Și se uită la mine și de fapt nici nu conștientizează că de fapt așa ar vrea să fie mami a lor. Așa ar vrea să facă și mămica lor. Eu știu exact cum să formulez o cerere încât să-i fac pe ei să vină cu mine. Să-i fac pe ei să mă asculte, să-i fac să cânte, să danseze, să se ridice.
Din păcate, noi nu suntem cele mai bune exemple pentru copiii noștri!
S.C.: Hai la masă este numele unui spectacol creat pentru copiii noștri. Încercați să educați copiii să mănânce sănătos.
M.R.: Da, o să încercăm să îi facem pe copii să înțeleagă să mănânce sănătos. Din păcate, noi nu suntem cele mai bune exemple pentru copiii noștri. Și atunci eu vin și zic: nu copilul tău este de vină, ci tu ești de vină, du-te și uită-te ce ai în frigider. Și gândește-te tu cu conștiința ta, dacă din frigiderul ăla ai lăsa copilul să-și aleagă ce vrea el. Deschide frigiderul și alege și mănâncă ce vrei tu. Ai curajul să recunoști că nu? Pentru că noi adulții avem tot felul de prostii în frigider. Și noi oamenii mari mâncăm pe ascuns, după ce așteptăm să adoarmă copiii să nu ne vadă. Spectacolul “Hai la masă” este pentru părinți. Pentru că din punctul meu de vedere, dacă un copil este slab, este vina părintelui. Dacă un copil este gras, este vina părintelui. Și atunci, noi venim și îi scuzăm pe copii. Dacă el este prea slab și nu vrea să mănânce, nu e pentru faptul că el e rău, ci pentru faptul că mami nu i-a pus poftă de mâncare deasupra capului. Dacă el e prea gras, și mănâncă non-stop, nu e pentru că e nesimțit, cum zice mami sau altcineva, ci pentru că mamei i-a scăpat prea multă poftă de mâncare. Și această poftă de mâncare, care este un praf magic, invizibil, se traduce de fapt în mâncare nesănătoasă pe care noi o gătim și le-o punem în farfurie. Din păcate pentru părinți este din ce în ce mai greu să găsească acele lucruri sănătoase, pentru că ele nu mai există. Astăzi aflăm că strugurii au nu știu ce, mâine aflăm că mărul este infestat, poimâine aflăm că mezelul ăla nu este bun… Mă îngrozesc când plec de acasă și las o roșie în frigider și după două săptămâni o găsesc intactă. Nu aș mânca-o pentru nimic în lume. Oricum este dezastru ce se întâmplă la nivelul alimentației în toată lumea. Hai să nu mai facem din asta un caz, hai să nu mai facem din statul la masă un calvar pentru copiii noștri, hai să învățăm să ne jucăm puțin, să ne relaxăm și să acceptăm că doar cu puțină răbdare din partea noastră vom reuși să-i facem să vină cu bucurie la masă și îi vom împrieteni cu legumele și cu fructele, asta dacă ne împrietenim noi cu ele. Nu poți să-i ceri copilului tău să mănânce broccoli dacă tu poate încă te mai chinui, dar soțul tău nici nu vrea să audă de așa ceva și mai face asta și public. Este de ajuns ca copilul să audă o singură dată. Eu mă străduiesc foarte tare să le dau voie părinților să fie onești. Sunt prima onestă care recunoaște că am greșit mult. Este o încercare din partea noastră de a relaxa părinții, este o nouă încercare de a face educație copiilor și părinților, pentru că din punctul meu de vedere Zurli a produs o revoluție în relațiile dintre copii și părinți. Zurli este o lume în care părinții își permit să se maimuțărească, să se joace, să plângă, să râdă, să-și arate slăbiciuni, să își arate puterea, iar copiii devin parteneri egali de joacă cu părinții lor în lumea asta care se numește Zurli, și cred că de asta suntem noi atât de iubiți, pentru că și unii și alții, în preajma noastră, sunt liberi. Și le dorim libertatea de a fi fericiți. Libertatea de a se bucura. Libertatea de a cânta, libertatea de a dansa… Și ce dacă suntem în public? Nu putem să aplaudăm, nu putem să cântăm? Și cred că de aici vine, din magia cu care noi reușim să facem 5000 de oameni la Polivalenta din Craiova să se manifeste liber, cum poate noi adulții o mai facem doar în cluburi, noaptea.
Vine o generație foarte SMART de părinți
S.C.: În scurt timp, noul stadion din Craiova va fi inaugurat. Ați accepta provocarea să umpleți cu copii un stadion întreg la un spectacol Zurli?
M.R.: Mărturisesc că nu sunt pregătită pentru succesul pe care noi îl avem. Încă nu îmi vine să cred că toată lumea ne știe, că suntem prezenți în casele tuturor. Nu te aștepți ca în cele mai interesante locuri lumea să te cunoască și să te recunoască. Succesul nu ne afectează și suntem la fel de cu picioarele pe pământ, la fel de creativi. Dacă vor fi atâția olteni care să vină la un spectacol al nostru, o să venim data viitoare pe noul stadion de 30.000 de locuri! Eu sunt foarte optimistă pentru Zurli și tot ceea ce fac eu, cărțile mele Pledoarie pentru mami și tati și Astăzi este despre astăzi s-au vândut în 10.000 de exemplare. Toate lucrurile pe care noi le facem se vând ca pâinea caldă. Spectacolele au săli arhipline de părinți care vin la fix. Ei învață astfel să fie punctuali. Facem lucruri împreună, în timpul spectacolului suntem acolo împreună, și îi văd.
S.C.: Care este mesajul dumneavoastră pentru părinți?
M.R.: Vine o generație foarte SMART de părinți. Pentru că nu au de ales. Copiii din ziua de astăzi sunt foarte deștepți. Nu sunt smart, sunt super-smart. Dacă noi oamenii mari nu ne “smărtuim”, ne mănâncă cu fulgi cu tot. Eu sunt născută în 1970. Am 47 de ani. Copilul meu este născut în 2001. Deci ea are 31 de ani înaintea mea de evoluție a universului. Este mai deșteaptă ca mine cu 31 de ani. Dacă eu nu fac tot ceea ce pot să o ajung din urmă, o să pierd. De aici vine problema dintre generații. Conflictul dintre generații vine din incapacitatea adultului de astăzi de a câștiga terenul pe care copilul îl are din start în momentul în care s-a născut. Eu ajung acasă și strig: Am ajuns!, iar Maya îmi răspunde: Știu!, mama am o aplicație pe telefon care-mi spune unde ești în orice secundă. Mesajul meu pentru părinți este să înțeleagă că noi știm mai multe, dar ei sunt mai deștepți. Și ceea ce știm noi ține de trecut. Deșteptăciunea lor ține de viitor și noi trebuie să ne întâlnim undeva la mijloc și să acceptăm că venim cu ce știm noi și învățăm din deșteptăciunea lor și creăm împreună mixul cel mai puternic și reușim să facem cele mai bune echipe împreună cu copiii noștri.
Adauga comentariu