SMART Craiova

Schwarz: „După atâția ani de studiu, tot îmi dau seama că învăț despre oameni, împreună cu oamenii, ce înseamnă arta tatuajului”

Craiova. „TATTOO STUDIO”, scrie negru pe o plăcuță galbenă, pe o poartă a unei clădiri din zona Grădinii Botanice. Sus, la etajul 1, Schwarz, unul dintre pionierii fenomenului tattoo din România, și-a făcut locul unde nu vine, ca majoritatea oamenilor, la muncă, ci vine pentru a face arta pe care o practică de peste 20 de ani.

Schwarz are 40 de ani acum. În urmă cu peste 20 de ani, era elev al Liceului de Artă „Marin Sorescu”, un tânăr care, după cum povestește chiar el, nu era atras de tatuaje. Dimpotrivă, fusese învățat mai degrabă cu sentimentul de a le urî.

„Era perioada Don Pedro, eram puștani. Din cauza valorilor după care se ghida taică-meu, noi, copiii, implicit eu, uram tatuajele, dar nu știam de ce le urăsc. Le uram pentru că trebuia să le urăsc, așa se spunea în familie”

zice Schwarz, în timp ce stă pe fotoliul negru din studio. Lângă el, la birou, stă Ancuța, soția lui, iar deasupra, ușor în dreapta, pe un perete, dintr-o fotografie zâmbește câinele lui. Îl cheamă Happy, un American Bully gri cu alb.

„Vino mâine pe la mine, am o mașinuță din asta”

Sentimentul pe care Schwarz îl avea despre tatuaje s-a întors la 180 de grade în clipa în care a fost pus într-o situație ce l-a provocat, oarecum. De atunci, totul s-a schimbat radical.

„Îmi aduc aminte că, într-o zi, o cunoștință a venit cu un tatuaj făcut foarte nașpa, după cum l-am catalogat eu atunci, nașpa rău, și nu mi-a plăcut. Nu am facut niciodată tatuaje, i-am zis respectivului, dar era un tatuaj urât. Atunci eram elev la Liceul de Artă, iar dacă desenam anatomie artistică și studiam așa ceva, desenul ăla mi se părea destul de nașpa, și ca execuție, ca acuratețe, ca tot. Un prieten, care era de față la discuția asta, mi-a zis „ești prost, frate, că ar trebui să te apuci de vrăjeala asta. Vino mâine pe la mine, am o mașinuță din asta” – așa cum se făceau înainte, își făcuse el acasă. A doua zi, m-am dus la tipul ăsta și am fost super fascinat de ceea ce înseamnă să te tatuezi sau să faci chestia asta. M-a și tatuat el și mi-a plăcut atât de mult! Nu știu dacă ați pățit sentimentul ăsta, să ai niște planuri, niște chestii, și să vină ceva peste noapte și să schimbe tot”.

Schwarz visase să facă bandă desenată, animație, în genul Animafilm, dar pe vremea aia, curentul respectiv era destul de slab. În schimb, a învățat să facă mașini de tatuat și s-a apucat de treabă. Prima lui ciornă a fost chiar el însuși. Pe mâna lui stângă, acoperite acum, sunt urmele a 20-30 de mașinuțe de tatuat făcute de el. Le făcea și le încerca pe propria piele.

„În scurt timp, am devenit cunoscut, pentru că desenele mele erau altceva. Având la bază studiul ăsta, de desen, pictură, modelaj, aveam un atu în fața celorlalți care începuseră pe aici. În perioada aia, aveam și un prieten bun cu care am și colaborat ani după, în afară, Mihai Stănculescu. Mâțu’, cum îi spuneau. El se apucase cu ceva vreme înaintea mea. Ne diferențiasem ca stiluri, eu aveam unul mai academist, mai realist, îmi plăceau fețele, iar lui îi plăcea tatuajul oriental, cu tematică japoneză, chinezească. Am continuat, câțiva ani, să merg pe la oameni pe acasă. Aveam o gentuță cu care mergeam și făceam tatuaje, nu aveam un loc al meu unde să pot să fac asta. Era greu, plecasem de acasă… Mai multe chestii specifice vârstei. Fără să îmi dau seama, am devenit un bun. În fiecare zi îmi plăcea ce făceam și erau și niște bănuți ușori”

își amintește.

În paralel cu tatuajele, Schwarz a pictat și biserici, fără să știe clar de ce face asta. Își amintește că avea 19 ani când a călcat prima dată pe un șantier de restaurare, dar nu s-a simțit atras prea mult de domeniul ăsta. Nu era pentru el, pentru că scopul lui era altul.

„După asta, prin 2000, l-am întâlnit pe Dan Fotescu, patronul de la Sfinx (salonul de tatuaje din Craiova – n.r.), cu care am colaborat pe o scurtă perioadă de timp. Este primul om care mi-a pus în mână o mașină de tatuat profesională și îi sunt recunoscător pentru asta. Nu eram chiar pe aceeași lungime de undă, dar din punctul ăsta de vedere, îi mulțumesc. Apoi, am plecat din țară, în ideea să ajung la un băiat, prin Portugalia, să merg la un salon acolo și să mă perfecționez. Dar s-a întâmplat să rămân prin Austria o perioadă, pentru că tipul ălă nu mi-a răspuns la telefon. Așa că am rămas atârnat pe acolo. Vreun an, aproape, nu am pus mâna pe niciun aparat. Cei de acolo erau foarte avansați. Făcusem un salt mult prea mare, de la Craiova – nici măcar București -, la Graz, în Austria, și voiam să merg în saloane de tatuaje să fac asta. Lucrasem foarte puțin cu sculele profesionale ale vremii respective. Am făcut niște prostii pe acolo, am stat închis puțin și m-am întors, am revenit la Sfinx. Într-un fel, nu că aș fi vrut, ci mai mult de nevoie. Am făcut-o pentru că aveam interdicție, nu mai puteam să părăsesc țara și așa mai departe. A trebuit să mă reabilitez și să revin „pe plantație” ”.

La vremea aceea, spune Schwarz, clientela într-un salon de tatuaj era foarte slabă. Puține erau și căile de mediatizare și nici nu prea știa cum să facă asta. Nu făcea decât să stea în studio și să aștepte. Și nici nu erau mulți cei care aveau doza necesară de „ceva” ca să-și facă tatuaje.

„Într-un târziu, mi-am dat seama că lucram mult mai mult când eram acasă decât într-un mediu adecvat pentru treaba asta. Nu știu de ce dracu’ se întâmpla așa, dar… Nu știu dacă e vorba de comoditate, pentru că oamenii în România sunt comozi oricum, au asta în sânge. E vorba că fenomenul ăsta a fost, zice-se, preluat de afară. Tatuajul, la noi, s-a făcut din vremuri străvechi, dar era scump. Oamenii, atunci, nu înțelegeau că, atunci când te duci într-un studio, omul ăla are și niște cheltuieli de făcut și așa mai departe. Alta este să te tatuezi într-un mediu OK, steril, etcaetera. Cei care se tatuau atunci nu erau ca toată lumea. Nu erau fete, băieței, fetițe. Am tatuat și magistrați, avocați, procurori, medici. Eu am o clientelă mai selectă. Tatuez și „bagabonți”, interlopi, care sunt niște oameni foarte OK cu mine. Atunci era mai restrânsă aria asta. Își făceau un tatuaj numai cei care aveau un fel de nerv”.

„Când tatuez, pentru mine nu mai există persoană. E o bucată de ceva pe care eu desenez”

Mulți spun și cred că un tatuaj trebuie să aibă o poveste pentru a avea greutate, pentru a înseamna ceva. Și Schwarz credea la fel și recunoaște că i-a blamat destul de mult pe cei care nu aveau o poveste în spatele tatuajului dorit. A renunțat, însă, la ideea asta.

„Mai târziu, când am lucrat în Anglia, oamenii de acolo veneau pur și simplu: „Bă, vreau un morcov”. Și care este scopul cu morcovul ăsta? – întrebam eu. „Trebuie să am un scop? Îmi place morcovul, cum arată el. Vreau să îl am pe mine”. Și mi-au închis gura. Atunci, mi-am dat seama că noi plecasem cu niște idei preconcepute, ale unui sistem în care am crescut, în care ne-am educat aici, că trebuie să ai ceva, o poveste în spate. Nu neapărat. Simt eu! Emoția acelui morcov era mult mai mare decât povestea în sine. De atunci, am încetat să mai întreb oamenii „care ți-e povestea”. Îi întrebam și îi mai întreb doar în cazul în care îi văd eu, așa, altfel. Lucrând 20 și ceva de ani cu oamenii, am început să îi cunosc. Îi văd puțin nesiguri pe ei și le zic să îmi spună, poate vin și eu cu idei și construim ceva împreună. Din două minți împreună trebuie să iasă ceva. De asta îi întreb, dar nu pentru că m-ar interesa pe mine care e treaba. Când tatuez, pentru mine nu mai există persoană. E o bucată de ceva pe care eu desenez. Nu neapărat o pânză, sună prea dulce. Mie îmi place hârtia mai mult”

povestește Schwarz.

A mers să lucreze în Anglia, care, împreună cu Statele Unite ale Americii, crede el, este baza a tot ceea ce înseamnă mișcarea legată de tatuaje. A trăit în industria tattoo de acolo, unde și-a permis să fie specific pe un anumit curent – portretistică, tatuaje realiste. A fost în Finlanda, unde și acolo a stat ceva vreme și s-a perfecționat.

„Copiii ăștia, care fac tatuaje acasă, nu vin să învețe pentru că nu are cine să îi susțină”

Pe parcursul anilor, Schwarz a reușit să își construiască un nume în care a investit foarte mult. Filosofia lui este că există loc pentru toată lumea și nu vede o competiție. Fiecare tatuator se desfășoară pe „nișa” lui.

„În momentul de față, eu am un nume care mă ajută mult. Oamenii vin la mine, unii sunt crispați. „Mă duc la ăla, mă rupe, câți bani îmi ia”. Unii vin cu teamă. Mi-a zis cineva – nu o singură persoană – că „Mi-era frică să vin aici. Nu știu, arăți așa, ciudat, mi-e teamă, așa…”. Acum, în momentul prezent, oamenii știu la cine vin. Au văzut că am fost pe afară, iar mulți nu își dau seama nivelul la care tatuez eu. Nu au toți ochiul ăsta educat. Numele meu, faptul că am lucrat pe afară, gura lumii, reclama, pe mine, unul, mă pun pe un soclu în fața celorlalți. Dat fiind faptul că există, acum, mulți începători, eu aș putea să le zic acum că le mulțumesc lor pentru că există. Mă întreba cineva dacă nu îmi este frică de faptul că sunt mulți. Nu, din contră, pe mine mă ajută. Devin eu the master (maestrul – n.r.), ca să zic așa. Dacă ei nu ar fi mai slabi, eu aș fi doar un simplu tatuator și poate că ar trebui să mă mut”

explică el.

Schwarz vrea să îi învețe și pe alții ceea ce el a învățat de-a lungul anilor. E de părere că sistemul, ca un întreg, nu îi ajută pe tinerii talentați care ar putea să facă această meserie într-un mod serios și profesionist.

„Chiar îmi doresc ca fenomenul ăsta să meargă cât mai sus, iar oamenii să fie mai buni. Să se deschidă puțin la cap și să vină să-și facă tatuaje. Am zis, nu am nimic cu cei care fac acasă, dar aș schimba un pic legislația asta. Copiii ăștia, care fac tatuaje acasă, nu vin să învețe pentru că nu are cine să îi susțină. Ăsta e un lucru care pe mine mă deranjează puțin. Am avut câțiva copiii cu studii, cu master, care au vrut să vină, să învețe. Am avut un seminar, acum câțiva ani, cu ușile deschise, nu am cerut bani, și a venit un tip care acum s-a lăsat de tatuaje, din motive religioase. Fiecare cu calea lui. Dar omul ăla a venit la seminar cu branula în mână, din spital, că a vrut să învețe. Nu trebuia neapărat să vină cu branula în mână ca să îmi arate mie, dar o chestie din asta face cât toate biletele pe care le-aș fi vândut atunci. Mă întâlnesc cu profesori de-ai mei de la Liceul de Artă care îmi mai zic că au elevi care vor să vină, că i-am înnebunit cu tatuajele. Dar ca să faci tatuaje trebuie să vii aici zilnic, să desenezi încontinuu, să stai. Dar cine îi întreține pe ei? Părinții zic „Ce-i aia, să faci tatuaje? Aia e meserie?”. Ar trebui să îi lase, așa cum erau înainte școlile astea de ucenicie. Lasă omul să vină, să învețe, ajută-l puțin, ca să nu mai facă tot felul de râsuri pe oameni. Oamenii trebuie să vină cu încredere la ei, să înceapă cu dreptul, din prima. Afară nu se discută, e lege, faci apprentice (ucenicie – n.r.). În Japonia, sunt între cinci și șapte ani de ucenicie. Am avut un prieten, Dumnezeu să-l ierte, Takami, care a avut un ucenic timp de șapte ani. Îl depășise de mult elevul, dar tot el era master-ul. Eu nu pot da informația asta despre tatuaje gratis, pentru că nu ar fi înțeleasă. Aș schimba un pic lucrurile, pentru ca ei să poată să își facă un loc al lor. Nu știu dacă este o problemă, dar e ceva ce mă deranjează. Sunt mulți copii talentați care vor să facă asta, o privesc ca pe o formă de artă, dar nu pot să realizeze nimic pentru că nu-i ajută sistemul”

consideră Schwarz.

„Tatuajul, după părerea mea, nu e pentru oricine”

Despre ideea oamenilor și felul în care ei privesc, pe stradă, pe el sau pe orice om cu tatuaje, tattoo artist-ul spune că lucrurile s-au mai schimbat. Șocurile erau altele, și erau mai demult.

„Având în vedere că am fost primul – reține -, primul om în Craiova care a avut flesh tunnel (mot-à-mot, un tunel prin piele – n.r.) în ureche… Adică, atunci, da, era un șoc. Îmi plăcea să le râd oamenilor în nas. Îmi scoteam carabina de la chei și o atârnam în ureche și mergeam așa pe stradă. Pentru un metru-doi, că apoi trebuia să mă iau cu cineva la bătaie. Dar făceam faze din astea. Noi nu am fost învățați cu chestia asta, cu creste, vopsiți, cu bocanci pe timpul verii. Numai dacă aveai boncaci pe timpul verii, doi-trei se găseau să se ia de tine și… Pe vremea aia ne băteam mult”.

Ca și cu flesh tunnel-ul, și la domeniul tatuajelor sunt oameni care pot sau nu pot să poarte așa ceva. Sau cărora nu li se potrivesc de nicio culoare desenele de pe piele.

„Tatuajul, după părerea mea, nu e pentru oricine. Trebuie să știi cumva să îl porți sau să fii făcut pentru chestia asta. Să ai o față anume (râde – n.r.). Poate greșesc, dar sunt unii cărora nu le stă. Ar trebui să nu își facă tatuaje. Oamenii sunt și influențați mult unul față de celălalt. Dacă cineva vine acum și îmi cere ceva, un porumbel, zic, da, OK. După asta, gașca omului vine și își face și ea tot porumbei. O gașcă de porumbei. Am făcut și îmi place să tatuez cranii foarte mult. Cred că aș putea să fac toată viața, în fiecare zi, câte un craniu, și cred că nu m-aș plictisi. Lumea vine și spune că vrea să își facă craniul ăsta: „Am văzut la un prieten de-al meu, mamă, ce frumos i l-ai făcut, extraordinar. Vreau și eu”. Bine, frate. Oamenii își fac nu pentru că simt, ci pentru că e un trend să te tatuezi, acum, în Craiova. E ca atunci când ești undeva și îți dai check-in. „Eu nu am tatuaj, eu sunt prost?”. Cam așa se întâmplă acum. Dar nu e toată lumea la fel, am clienți pe care i-aș tatua și moca (arg. pe gratis – n.r.). Oamenii ăia chiar simt, vor, arată cumva”.

Oricum, în Craiova, spune Schwarz, în fiecare zi se tatuează cineva, iar ăsta e un lucru care transmite un mesaj.

„Fenomenul este într-o continuă creștere, având în vedere că eu cred că sunt peste 30 de tatuatori care fac acasă, în orașul nostru. Nu am nimic cu ei, fiecare să-și facă unde vrea. Și eu am început tot de acasă și nu aș putea acum să zic ceva. Dacă ei nu simt să se școlească, să ajungă la un nivel mai OK, treaba lor, să stea acasă. Oamenii care se duc să își facă acolo se duc pentru că ăsta le este nivelul. Nu pot să îi spun să se îmbrace de la Gucci dacă el este urs. Nu trebuie să te îmbraci de unde vreau eu, dacă tu nu ai auzit despre asta”.

„Craiova a dat artiști buni care, unde se duc, fac ceva. România, din punctul ăsta de vedere, poate să se mândrească cu asta”

Bănia are acum mai multe saloane și mai mulți tatuatori. Valul de schimbare i-a prins pe oameni și nu au avut încotro, decât să se adapteze.

„La saloane mai este Mutu, cu Viollent Tattoo, și sunt deja trei acolo, Mutu, Inksectă și Ali, care am văzut că muncesc zilnic. Aici. În orașul ăsta. Cât de mic. Plus cei care fac acasă. Mai este un băiat, Coco, undeva, mai este Cătălin, care lucrează la Fotescu. Se întâmplă. Nu pot să zic decât că mă bucur din punctul ăsta de vedere. Craiova a avansat. Nu știu dacă oamenii sunt mai deschiși, dar s-au schimbat pentru că au trebuit să se schimbe. Nu știu dacă au și înțeles schimbarea asta”.

Dincolo de artiștii de acum, Craiova a dat tatuatori valoroși și în trecut.

„Cum e Mâțu’, cu care am colaborat în Finlanda vreo trei ani, în Helsinki. Mai este Florin Veghea, un artist deosebit, bubuie, e tot craiovean care trăiește în Zurich, în Elveția. Mai este Cristian Radu, tot craiovean, bun și el, stă în Germania. Sunt toți din Craiova și mă mândresc cu asta. Craiova a dat artiști buni care, unde se duc, fac ceva. România, din punctul ăsta de vedere, poate să se mândrească cu asta. Nu știu dacă este vreun oraș, la ora asta, care să fi dat artiști la maniera asta, pe vremurile acelea”

spune Schwarz.

El e de părere că așteptările te mint. Așa l-au mințit și pe el, când s-a întors în țară, după călătoriile pe parcursul cărora a învățat ceea ce știe în momentul de față. De aceea, a ales să lucreze singur.

„Eu am venit de afară și am venit cu propuneri, cu idei, cu adevăruri pe care eu le-am experimentat afară și am văzut că e OK. Alții de pe aici se uită la mine și se întreabă ce tot spun. Atunci, mi-am dat seama că eu nu i-am întrebat pe ei dacă vor asta, ci doar le-am dat totul de-a gata. Și atunci, nu e bine. Am decis să lucrez în continuare singur, iar cine vrea să vină să învețe la nivelul ăsta sau consideră că are ceva de învățat de la mine, ușa e deschisă pentru oricine. Eu nu ajut, ei se ajută pe ei. Eu doar îi învăț”.

Despre muncă. „Aș vrea ca toată lumea să simtă chestia asta, ce simt eu cu tatuajele”

Spațiul deschis de la studio îi este, de multe ori, locul în care rămâne după își termină lucrările. Asta pentru că nu o consideră o muncă. Niciun om nu ar trebui să meargă „la muncă”. Aici e vorba despre altceva.

„Știi cum e aia cu foamea vine mâncând? Așa sunt eu, cu tatuajele. Cu cât tatuez, aș tatua și mai mult. Dar nu la modul cantitativ. Eu pot să spun că sunt super recunoscător acelui ceva care există pe acolo, pe undeva, pe sus, care m-a plasat pe mine aici, pe Pământ, să fac asta. E super mișto să faci o chestie care îți place și care îi face și altuia o bucurie. Eu privesc tatuajul ca pe o formă de a desena și îmi place să fac asta. Eu nu muncesc. De fapt, eu consider că munca nu e făcută pentru oameni. Noi nu trebuie să muncim. Cei care spun „bă, mă duc la muncă”, o spun pentru că nu sunt fericiți cu ceea ce fac. Așa consider eu. Eu nu am avut niciodată treaba asta. Spun „merg la studio” pentru că acolo merg, aici vin. Poate câteodată, da, „iar merg la studio”, o spun altfel, pentru că mă doare spatele, mă dor genunchii, de la sedentarism, tot timpul pe scaun, sunt niște chestii, niște sacrificii. Dar nu am a mă plânge de ceva. Aș vrea ca toată lumea să simtă chestia asta, ce simt eu cu tatuajele, despre tatuaje. Cred că e ca la un muzician”

zice Schwarz.

Chiar ca un muzician, după sărbători, tattoo artist-ul va pleca, în februarie, în turneu. Întâi prin Scoția, apoi în Londra, apoi prin Germania.

„Uite-așa. Mă duc în studiouri, lucrez, mă întâlnesc cu oameni. E o convenție în Brighton pe care a făcut-o și o face foarte bine un om de la care eu am învățat multe lucruri, cei de la Black Heart din Epsom, din Anglia, cu care am lucrat patru ani înainte de Finlanda. Mergem apoi la Frankfurt, unde o să fim un mare stand de români”.

„Nu am cum să explic cum mă simt eu, când cineva vine de la nu știu ce distanță să se tatueze în Craiova”

Turneele sale se întorc, dar într-un mod diferit, la Craiova. Nu de puține ori, pe Schwarz l-au onorat cu prezența oameni pe care îl cunoștea din alte țări, sau pe care nu i-a întâlnit vreodată, oameni care au călătorit mii de kilometri pentru a veni aici, în Bănie, pentru un tatuaj semnat de el. Și care au rămas preț de câteva zile, și pentru a cunoaște orașul și oamenii. Sau cei care, pur și simplu, vin și-și spun povestea pe masa de tatuat și fac gesturi greu de descris în cuvinte.

„Ideea mea a fost să mă întorc acasă și să fac oamenii să vină aici. În afară, oamenii călătoresc foarte mult pentru a se tatua. Am fost și încrezător că o să se întâmple asta și s-a și întâmplat. E ca un fel de zona crepusculară, o chestie pe care am avut-o eu în cap și care s-a întâmplat, și e destul de mare. Am avut o fată la care încă lucrez, avea un tatuaj urât pe spate pe care am reușit să i-l acopăr și am aflat toată povestea vieții ei. Ne-am împrietenit. Cu majoritatea clienților care depășesc două-trei ședințe la mine, deja devin cunoștință bună. Am un tip căruia i-am făcut doi elefanți pe piept și, pentru că îl durea, a venit de foarte multe ori. Mi-a adus odată un platou de prăjituri, nu contează ce fel de prăjituri erau, dar stai așa și te uiți… E un sentiment care e dincolo de bani. Am clienți care vin de afară. Sună așa, într-un fel. Cum adică vin ei din afară să se tatueze în România? Uite că vin! Am avut un fost client englez care m-a onorat, pur și simplu, să vină până aici și să petreacă câteva zile și să nu-și dorească decât o nouă lucrare de la mine. E ceva fantastic. Cuvintele conturează cât de cât, dar nu am cum să explic cum mă simt eu, când cineva vine de la nu știu ce distanță să se tatueze în Craiova. Am avut o tipă pe la 40 și ceva de ani, i-am făcut vreo două lucrări mai mari, patru zile consecutiv, o finlandeză, de pe lângă Helsinki. Wow, uite că a venit! Asta pune punctul pe „i” când vine vorba de încrederea în mine și mă face să fiu mândru de ceea ce fac. Sunt oameni care au venit aici să se tatueze, cărora le-au plăcut oamenii și locul”.

Sunt multe lucruri de spus despre tatuaje și sute, mii de rânduri de scris.

Povestea lor, indiferent că e un portret al cuiva drag, doar un morcov sau o gașcă de porumbei, se scrie în timp ce citim asta. Iar toată lumea învață despre ele, câte puțin în fiecare zi. De la cei care le poartă, până la cei care le fac.

„Și acum, la 40 de ani, după atâția ani de studiu, tot îmi dau seama că învăț despre oameni, învăț împreună cu oamenii, învăț ce înseamnă arta tatuajului. Dacă o tratezi ca pe o artă, ea îți răspunde ca o artă”.

Pe Schwarz îl găsiți la studioul său, H.V.44 Tattoo Studio, de pe Bvd. Nicolae Titulescu, nr. 30D, et. 1, ap. 5

Adauga comentariu

Follow us

Vrei sa primesti cele mai noi stiri pe facebook?