„Generozitatea este cea mai nobilă dintre virtuți, și poate că
acești oameni (românii) sunt dintre aceia, nu mulți, care, păcătuind atâta
față de ei înșiși,greșesc foarte puțin față de semeni”
– James William Ozanne
Apărută la Londra, în 1878, cartea semnată de James William Ozanne, a jucat, în epocă, rolul unui “îndreptar” cu privire la români și România. Prin analiza aplicată moravurilor și tradițiilor seculare ale românilor, situației politice și istoriei statului despre care publicul britanic, cu rarisime excepții, nu deținea nicio informație – dar în legătură cu care începea să manifeste un tot mai mare interes – Ozanne se înscrie în deja celebra serie a “călătorilor străini” care au explorat teritoriile pe care de un veac le numim România. Înzestrat cu mijloace, prejudecăți și instrumente proprii, autorul a lăsat posterității o frescă, nu întotdeauna în acord cu realitatea, a celei mai estice țări latine – România.
La originea celor trei ani petrecuți în România (1870-1873) nu se află, cum s-ar putea crede, importante interese de stat, ci “plictisul” resimțit de autor în traiul bonom din capitala Imperiului Britanic și, nu mai puțin, dorința de a face o schimbare. În ciuda faptului că primul contact cu România anului 1870 nu este tocmai plăcut, experiența celor trei ani petrecuți în Vechiul Regat avea să îndulcească, cu trecerea timpului, în multe pasaje ale cărții, concluziile la care ajunge aristocratul și memorialistul occidental obișnuit cu un alt mediu și, în general, cu o “altfel” de civilizație.
Amestecul de modernitate și spoială, ipocrizie și semne vizibile de progres este ceea ce caracterizează prima întâlnire cu Bucureștii. Impresia pe care i-o lasă capitala țării este de un contrast izbitor. Deși cunoscut drept “oraș al plăcerilor”, cu restaurante și cafenele doldora de lume și, în general, bine întreținute, Bucureștiul este taxat pentru starea execrabilă a “caldarâmului”, ca și pentru cocioabele și maghernițele care sufocă toate arterele principale. Toalete lerafinate, din dantelă, satin și catifea, se topesc în spectacolele omniprezente “pe care niciun public respectabil nu le-ar îngădui” (muzica lăutărească), zugrăvind profilul unei societăți aflate în tranziție spre cea mai bună (?!) formă a sa.
Societatea românească din primii ani de domnie ai lui Carol I pare să fie divizată, după expresia autorului, între prinți și plebei, clasa de mijloc fiind alcătuită cu precădere din străini. Dacă gentilomul român este personificarea meschinăriei umane, pentru care viața e un “nesfârșit șir de vizite, flirturi și distracții”, boierul autohton este un împătimit al jocurilor de cărți, pasiune egalată doar de aplecarea către intrigă. Elegante și bune cunoscătoare ale limbilor străine, Doamnele “își petrec timpul lenevind pe sofa, înfrumusețându-se sau plimbându-se la Șosea”. Deși manierați și educați, reprezentații cei mai de sus ai societății arată “o politețe mereu firească, însă niciodată familiară”. Țăranul, pe de altă parte, deși încremenit în timp și primitiv în toate ale sale, este “românul pur et simple, fără nici o poleială de fațadă”. Dârză și hotărâtă dar totodată blândă și ironică, înfățișarea țăranului român “îi amintește străinului de anumite statui romane dintre cele mai reușite”. Mai presus de romantismul înfățișării profilului populației rurale, unde reprezentantele sexului feminim sunt invariabil “frumoase”, persistă, totuși, o realitate crâncenă: în 1871, din cele 28.010 de căsătorii contractate, “numai 5046 de bărbați au știut să se iscălească în registru”. Numărul femeilor este și mai mic, numai “2015 s-au putut semna”.
Cu sau fără iscălitură, căsătoriile sunt amenințate de un flagel pe care autorul, în pudibonderia sa, îl observă și îi consfințește câteva pagini: rata mare a divorțurilor. Nu promiscuitatea și libertatea deșănțată la care face trimitere autorul, ci, probabil, o emancipare în ansamblu a societății, care o implică și pe cea a femeii, explică creșterea galopantă a despărțirilor între soți.
România este prezentată cititorului străin și prin prisma vieții și activităților religioase. Cu circa “6500 de biserici și 173 de mănăstiri și schituri de călugări și maici”, rămânii nu par să se fi dezbărat de evlavia mimată, superstiții și aplecarea către bacșiș ca mijloc de dezlegare a celor mai încâlcite afaceri. Curios pentru cititorul de contemporan, situația sistemului de sănătate este cât se poate de favorabilă. Miile de paturi de spital disponibile în București și în țară asigură tot confortul și însănătoșirea pentru zeci de mii de români anual!
Semnale dătătoare de speranță sunt constatate în funcționarea ireproșabilă a instituțiilor Poștei și Telegrafului. Cu o bogăție a ogoarelor care este egalată doar de abundența minereurilor, autorul deplânge puținătatea țăranilor români susținând că, pentru o eficiență sporită și pentru maximizarea profiturilor care rezultă din exportul cerealelor, “Moldo-Vlahia are nevoie de mai mulți țărani autohtoni”.
Demne de reținut sunt și aprecierile cu privire la originea poporului român, respectiv alcătuirea limbii române. Exploatând datele istoriografice la zi, autorul avansează teze și opinii echilibrate și oneste în raport cu adevărul (?!) istoric. Interesante, de asemenea, sunt și trimiterile, evident incomplete, la personalitățile zilei: corifeii literaturii române. Deși puține la număr, școlile, liceele și universitățile acelor vremuri nu reușesc să tempereze o realitate perceptibilă și astăzi: exersarea și studierea limbilor străine cu o pasiune rar întâlnită. Educația, fără să fie cu desăvârșire neglijată, se află, totuși, pe o pantă ascendentă. Si aici, ca și în toate celelalte domenii, e loc de mai bine.
Capitolul final, poate cel mai sensibil din întreaga economie a lucrării, păcătuiește prin inexactiități, judecăți de valoare pripite și erori de interpretare, și aceasta tocmai din pricina faptului că este scris sub presiunea actualului. Publicându-și lucrarea cu puțin timp înaintea deschiderii lucrărilor Congresului de la Berlin (iunie 1878), putem, cred, să-i acordăm autorului măcar câteva circumstanțe atenuante. Una dintre acestea ar putea fi reprezentată de chiar felul – legitim, credeau ele – în care Marile Puteri obișnuiau să trateze țările mici, cu aspirații și obiective specifice, care nu cadrau cu planurile dinainte întocmite și temeinic asigurate la masa celor mari. Ca reprezentant al Imperiului Britanic și, se deduce, susținător înfocat al Imperiului Otoman, James William Ozanne dojenește clasa politică românească și, mai cu seamă, cutezanța viitorului Rege Carol I de a se fi angajat în război de partea Rusiei și împotriva “stăpânului suzeran“ – Imperiul Otoman. Aprecieri precum “românii au sperat cu naivitate că dobândesc un conducător (Carol) ale cărui legături de familie îi vor înălța în ierarhia națiunilor” sau “principele Carol a adăugat trădării dinainte (încheierea Convenției româno-ruse) și vinovăția luptei duse împotriva” Imperiului Otoman ori, un ultim exemplu, “România s-a acoperit e rușine din pricina conducătorilor săi” demonstrează mai puțin o stângăcie în decodificare a evenimentelor care se produceau în acele vremuri, cât mai ales aplicarea unei grile de interpretare specifică marilor puteri și reprezentanților lor. Trimiteri sensibile se regăsesc și în capitolul despre Transilvania. Pentru acestea și pentru toate celelalte picanterii, le lăsăm viitorilor cititori privilegiul interpretării.
Puși pe glume și amuzamente gratuite, uneori apatici și frivoli, ca alteori să devină curajoșiși înflăcărați, românii de la 1870 sunt înzestrați cu o sumă de virtuți: generoși și ospitalieri, “dedicați trup și suflet țării lor și amintirii unui trecut odinioară glorios”.
Adauga comentariu