În această săptămână, punem reflectoarele pe un autor sud-african, J.M. Coetzee al cărui roman, “În inima țării’’, a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură în anul 2003.
Cartea prezintă povestea Magdei, o fată bătrână care-și duce viața alături de tatăl ei și servitorii lor la o ferma izolată din Africa de Sud. Romanul este narat în 266 de paragrafe, structura lui fiind influențată de modalitățile de reprezentare ale filmului și fotografiei. Vom descoperi o singură perspectivă asupra realității, asupra întâmplărilor, totul fiind istorisit doar prin vocea Magdei. Povestea nu are o linie clară, logică și cursivă; întâmplările sunt confuze iar faptele repovestite capătă noi valențe și efecte și, deci, se petrec altfel. Granița dintre real și fabulă nu este bine delimitată.
Multitudinea de fațete ale narării sunt reflecții ale minții personajului nostru. Deși dualitatea este o trăsătură comună tuturor indivizilor, la Magda totul capătă proporții enorme, sfârșind prin a fi apreciat până la ultima consecință și dincolo de ea. Capacitatea de introspecție, cu o luciditate extraordinară, contrastează flagrant cu demența ce pare să o acapareze tot mai mult în izolarea în care se adâncește de-a lungul poveștii. Această izolare nu este doar de natură exterioară, ci, încă din primele rânduri, personajul-narator se “trădează’’.
Eram în camera mea, în obscuritatea de smarald a după-amiezii târzii din spatele obloanelor, citeam o carte ori poate, mai degrabă, zăceam cu un prosop ud pe ochi, luptând cu o migrenă. Eu sunt genul care stă în camera ei și citește, sau scrie, sau luptă cu migrenele. Coloniile sunt pline de fete din astea, dar, îmi vine să cred, nici una atât de radicală ca mine”.
Aflată în mijlocul pustiului, posibilitățile de relaționare cu o altă ființă sunt mai mult decât restrânse. Relația rece cu propriul ei tată, incapacitatea de a comunica “[…] n-am învățat niciodată să vorbesc cu o altă persoană. Mereu s-a întâmplat că un cuvânt sau altul se pogora asupra mea și eu îl transmiteam mai departe. Niciodată n-am știut ce înseamnă schimbul adevărat de cuvinte […]” și percepția propriului ei corp, ca fiind dezgustător, hidos, au contribuit la starea de izolare interioară, facând-o prizoniera propriilor gânduri – o lume limitată, pe jumătate pierdută în demență, oprimantă.
“Caracterul este soarta”, și, deși capabilă să înțeleagă un asemenea concept, Magda nu pare să aibă sorți de izbândă în încercarea de a ieși din închistare. “E reală dorința mea de a trece dincolo de mine însumi?”, se întreabă, retoric, personajul nostru. Dualismul sufocant în care se zbate țâșnește prin fiecare cuvânt, iar pentru că lumea exterioară, lumea din afara ei, este un lucru atât de străin, de rece și de neînfrânt, lumea interioară a Magdei ia amploare, crește, trăirile ei devin exacerbate, amintirile se deformează, iar forul ei intim devine tot mai dens; densitate care o îneacă cu totul.
O poveste plină, cu un personaj cu fața întoarsă către sine, care abundă în stări și gânduri delicioase prin profunzimea lor, dar sumbre prin natura tulburată a Magdei. Acest jurnalul pătimaș merită citit pentru că posibilitatea identificării în astfel de rătăciri negre există în fiecare dintre noi.
Adauga comentariu