Românii, asemeni multora dintre cetățenii Europei contemporane, privesc Balcanii cu un soi de mirare și neîncredere. Chestiune, probabil, justificată până la un punct. Dincolo de acest prag, se profilează reproșul pentru lipsa de interes față de oamenii, istoria și locurile acestui perimetru divers și complex, fascinant și intimidant deopotrivă.
Mișcările sociale, conflictele etnice, politice și religioase, corupția endemică la care, colac peste pupăză, se adaugă și inabilitatea “celorlalți” de a-i percepe în cheie echilibrată pe balcanicii de azi echivalează cu un handicap: incapacitatea de a-ți cunoaște vecinii dincolo de clișee reducționiste.
Balcanii: o istorie despre diversitate și armonie, carte semnată de Andrew Baruch Wachtel, universitar american, tradusă din limba engleză de Cristina Ispas, se revendică de la un nou gen de istorie. O istorie în care nu doar Occidentul are un cuvânt de spus și în care “toate regiunile lumii și experiența umană în totalitatea ei” sunt elemente valorizate, inițial, și topite, ulterior, într-o schemă explicativă în care istoria locală își are locul bine definit și de neignorat în contextul global. Propunerea unei incursiuni fatalmente sintetice își are meritele și capcanele ei. Cele aproape 200 de pagini ale cărții prezintă interes nu atât pentru efortul de aprofundare a istoriei locului, ci pentru prezentarea unei evoluții, fie și cu unele scăpări de etapă, în care interacțiunile și experiențele împărtășite în comun explică un aspect greu de încadrat: dilema unui trecut care pare să fi trecut de curând.
Andrew Baruch Wachtel ne poartă din antichitatea plină de necunoscute a regiunii, caracterizată prin influențe și amestecuri de populații generatoare de diversitate dar și de conflict, până în contemporaneitate, epocă în care se anticipează, chestiunea rămâne deschisă, beneficiile transformării Balcanilor în Europa de Sud-Vest.
Supuse influențelor modelatoare ale diferiților poli de putere, polisurile grecești, Imperiul Roman și, mai târziu, Imperiul Bizantin, populațiile nu foarte numeroase din Balcanii antici au preluat din tarele și însușirile tuturor celor cu care au intrat în contact. În pofida apariției și afirmării unor state relativ puternice în perioada timpurie medievală, Regatul și apoi Țaratul Bulgar sau Regatul Sârb, Balcanii luați în ansamblu au reușit să se sustragă nivelării culturale a Bizanțului pentru a sfârși, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în granițele Imperiului Otoman.
Nu gradul ridicat al urbanizării peninsulei, ci creștinismul, mai precis creștinarea în masă a populațiilor balcanice medievale, a reprezentat cheia succesului, liantul unificator, pentru aceia dintre conducătorii care nu se sinchiseau de caracterul “multietnic” al statelor întemeiate. Dominația otomană, exercitată, în grade diferite, de-a lungul a mai bine de cinci secole, este prezentată nuanțat. Toleranța relativă aratată de învingători supușilor și taxele rezonabile, vin să confirme așa-zisa “omenie” a turcilor față de străini. Instaurarea unui climat de pace în locul conflictelor neîntrerupte care caracterizaseră veacurile trecute și, esențial, acordarea autonomiei în “treburile interne” pentru toți supușii nemusulmani – sistemul millet-urilor – completează un tablou în care “stăpânirea otomană a fost în mod clar o variantă mai bună decât ar fi fost un imperiu occidental catolic”.
Una peste alta, concluzionează autorul, prin promovarea caracterului multietnic și multireligios al imperiului s-a reușit conservarea “identității și individualității popoarelor balcanice”. Fapt interesant, disponibilitatea spre islamizare a albanezilor și bosniacilor își găsește câteva răspunsuri pertinente. Teama resimțită de albanezi față cu pericolul slav și dorința de delimitare de acesta, respectiv puținătatea parohiilor ortodoxe și, deci, influența neglijabilă a preoților ortodocși în raport cu marea masă a țăranilor, pentru bosniaci, explică forța de penetrare a religiei islamice în rândul celor două popoare.
“Lungul secol ai XIX-lea (1775-1922)”, interval caracterizat printr-o încercare brutală de racordare la modelul occidental de națiune, a antrenat o serie de procese al căror scop final, trecând prin formarea unei conștiințe naționale, consta în edificarea de state moderne și independente. Întârzierile resimțite față de statele europene trebuiau recuperate cu orice preț. Limba și, prin ea, literatura au constituit două dintre cele mai importante mijloace în vederea construirii identității naționale. Conștiința unicității și a superiorității ascundea microbul naționalismulu intratabil, de aici și până la contestarea violentă a granițelor celorlalte state aflate în curs de formare nemaifiind decât un pas.
Procesul prin care au fost create aceste state a fost cam același în întreaga regiune. Începea cu mic grup de revoluționari, format deobicei de oameni educați în Vest, intelectuali idealiști, cu înclinaii romantice, care conduceau una sau mai multe răscoale zadarnice împotriva otomanilor. aceste răscoale erau deobicei înăbușite cu ușurință, iar liderii lor erau prinși și executați. În schimb, atrăgeau o serie de represalii din partea soldaților otomani și a trupelor neregulate împotriva populației civile, care se presupunea că-i ajutase pe rebeli, ajungându-se astfel la o polarizare a conflictului. Represaliile nu făceau însă decât să-i ajute pe localnici să descopere că, de fapt, aveau anumite nemulțumiri legate de otomani pe care nu și le puteau satisface decât prin crearea unui stat național care să le apere interesele”
(pag. 128).
Obținerea statutului de autonomie și, ulterior, dobândirea independenței, etape firești, au fost parcurse cu amestecul permanent al marilor puteri. Pornind nu de la principiul etnic, ci de la obiectivul satisfacerii propriilor interese, acestea le-au impus statelor balcanice granițe statale care nu corespundeau realităților etnice.
Deși constituite în forme moderne, noile state au fost nevoite să facă față unor dificultăți sociale și economice greu de surmontat. Angajate în proporție covârșitoare în activități agricole rudimentare, confruntate cu un analfabetism alarmant, “Universitatea din Zagreb a fost fondată în 1874, fiind cea mai veche din Balcani”, lipsite de căi ferate și instituții consolidate, “țările din Balcani exportau în primul rând oameni”.
Trecute prin războaiele balcanice și prin cele două războaie mondiale, state precum Iugoslavia, Bulgaria și Albania și-au intensificat eforturile de uniformizare și reducere a decalajelor față de Occident. Chiar dacă experiența traumatizantă a comunismului a lăsat în urmă o serie întreagă de neajunsuri, s-au înregistrat și realizări la câteva capitole importante. Alfabetizarea populației, electrificarea, lichidarea șomajului, asigurarea gratuității pentru serviciile medicale și omogenizarea statelor, aceasta din urmă cu prețul unor abuzuri și deportări mascate, nu au reușit să identifice o soluție pentru rănile trecutului.
În urma destrămării Iugoslaviei în anii ’90, “Balcanii, în sens tradițional, au încetat să mai existe”. Pierzându-și mult din mozaicul etnic și religios de odinioară, Balcanii au predat ștafeta (oare?!) Europei de Sud-Vest. În ritmuri și cu agende diferite, statele de la sud de Dunăre sunt astăzi mai aproape ca oricând de idealul europenizării complete.
Adauga comentariu