Pentru unii graniță, pentru alții spațiu permeabil, Dunărea își are istoria ei și locul bine conturat în dezvoltarea României Moderne. Prevederile Tratatului de la Adrianopol (1829) și, în desfășurarea istorică, tratatele care i-au urmat și care au influențat realitățile românești au făcut din Dunăre o miză importantă. Canal de comunicare directă cu Occidentul, pe care însuși Carol I avea să-l folosească la sosirea în România, Dunărea avea să să-și dovedească valoarea de „balama” pentru racordarea la Europa și valorile ei.
Scrisă la sfârșitul secolului al XIX-lea de Emanoil Porumbaru, diplomat în acele vremuri, viitor ministru de externe în perioada neutralității (1914-1916), lucrarea „Chestiunea Dunareană la Conferința de la Londra. Viziunea unui tânăr diplomat” reflectă preocupările legitime ale diplomației românești din cea dea doua jumătate a secolului al XIX-lea. Departe de a fi o chestiune facilă sau neglijabilă, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Dunărea și toate derivatele ei – comerț, navigație ș.a.- au ridicat spinoase provocări pe care statul român le-a gestionat, în măsura posibilităților, cu rezultate bune.
Cu toate că o legislație internațională pe marginea regimului și navigației pe fluviile internaționale fusese adoptată în 1815, la Viena, Dunărea, subiect de interes european, se sustrăgea, cumva, principalelor prevederi. Contrar dispozițiilor amintitului tratat, deși riverane, cele trei state dunărene, România, Serbia și Bulgaria, traversează, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o perioadă de echilibristică diplomatică. Având, pe de o parte, sarcina apărării suveranității statale și, pe de alta, interesul de a nu leza orgoliile Marilor Puteri, misiunea celor trei state, și în mod special a României, nu au fost deloc una ușoară. Imperiul Habsburgic, ulterior Imperiul Austro-Ungar, era principalul opozant și, prin urmare, colosul ale cărui pretenții și politici trebuiau temperate.
Surprinde, în analiza lui Porumbaru, luciditatea cu care zugrăvește principalele dificultăți cu care s-au confruntau românii și, în egală măsură, competența cu care tratează jocul de interese al marilor puteri pe marginea controlului asupra Dunării. De o atenție sporită se bucură organisme precum Comisia Europeană a Dunării, Comisia Mixtă și Comisia Riveranilor; fără excepție, organisme internaționale cu rol atât în armonizarea intereselor țărilor riverane cât și, mai ales, în aparenta încercare de frânare a ambițiilor Imperiului Austro-Ungar. Semnarea tratatelor de la Paris (1856), Berlin (1878) și Londra (1883), acorduri care prin prevederile cuprinse atingeau problematica dunăreană, sunt, de asemenea, amplu dezvoltate și problematizate. Ultimul dintre acorduri, cel de la Londra, este cel mai defavorabil sub raportul obiectivelor urmărite de România. Dincolo de adoptarea regulamentelor de navigație, poliție fluvială și supraveghere, tratatul consfințea ieșirea brațului Chilia de sub jurisdicția României, acesta fiind cedat, cu titlu de compensație, Rusiei.
Departe de a fi doar granița de sud unei mari părți din țara noastră sau o zonă atractivă de agrement, Dunărea a urmat, cu începere din 1856 și până în 1938, o traiectorie interesantă, contradictorie în multe dintre cazuri. Analiza pe care i-o consacră Emanoil Porumbaru este cât se poate de pertinentă, transformând această scurtă carte într-o lectură agreabilă nu doar pentru pasionatul de istorie, ci și pentru amatorul de geografie și geopolitică mereu în mișcare. Nu trebuie uitat faptul că autorul a îndeplinit în lunga-i carieră diferite funcții: diplomat, deputat și senator, președinte al Senatului și, în perioada neutralității (1914-1916), Ministru de Externe al României.
Adauga comentariu