„Poveștile africane ale lui Shakespeare” au deschis a XI-a ediție a Festivalului Internațional Shakespeare Craiova cu 310 minute de teatru contemporan în regia polonezului Krzysztof Warlikowski.
O avântare ambițioasă într-un întuneric adânc, printr-un spectacol-maraton în care intertextualitatea și sincretismul transformă poveștile unora dintre cei mai iluștri eroi shakespearieni într-o poveste nouă și fascinantă prin insolitul ei, dar și potențial insuportabilă.
Sub reflector se dezvăluie o lume decadentă, în care se amestecă cioburi din Othello, Shylock și Regele Lear. Mozaicul se articulează, însă, într-un tablou adesea greu de înghițit. Totul pare în mod definitiv viciat. „Negrul Shakespeare” pe care l-am întâlnit aseară nu are nicio legătură cu africanele povești din titlu, ci cu decadența aceea esențială, inerentă destinului uman, pe care apasă Warlikowski de la un capăt la altul.
Dificil pentru un spectator, fie chiar teatrofil, să digere un astfel de spectacol, nu atât din pricina duratei, cât mai degrabă a complexității care o face greu comprehensibilă și a motivelor abordate. E genul de spectacol după care sunt mari șanse să te duci acasă și să începi să citești ca să încerci să pătrunzi în mintea celui care l-a creat, să împrumuți ceva din viziunea lui pentru a o clarifica pe a ta. Iar apoi ar trebui să citești „Summertime”, cartea scriitorului sud-african J.M. Coetzee, din prisma căreia este construit, se pare spectacolul și care vine să explice și titlul. Poți, de asemenea, să bâjbâi cu grație printre frânturi de sens sau te poți lăsa purtat de valul de snobism atât de ademenitor pentru mulți.
Pe lângă textul dificil și construcția atipică, polonezul vine cu o serie de lucruri care nu fac deloc ușoară digestia, pe care le-ar descrie cel mai bine sensul cuvântului englezesc „disturbing”. Pornografie, abuz, monologuri care frizează disperarea, anxietate, violență într-un interval de 5 ore în care totul pare scurs de orice scânteie de lumină. Pulsează doar mizeria, deznădejdea, destrămarea inevitabilă. Până la samba.
Ce mi-a atras în mod special atenția a fost orientarea momentelor de forță din spectacole către monologurile feminine, deși figurile centrale ale poveștilor erau cele masculine mai sus amintite.
„Poveștile africane” ale lui Warlikowski e o piesă greu de suportat, dar și o experiență teatrală cu care nu te întâlnești prea des și pe care ar fi înțelept să ai răbdarea și deschiderea să o trăiești. În măsura în care reușești să o accepți.
Adauga comentariu