În plin festival internațional Shakespeare, citesc un articol al cărui titlu este „Vă rog să nu mai aplaudați în picioare absolut totul”. Se întâmplă chiar după ce am văzut un spectacol care nu mi-a atins corzile sensibile și la care mi-am rezervat dreptul să rămân așezată pe scaun în timp ce toată sala se ridicase. Nu mi se întâmplă de multe ori să fac asta, recunosc că mă ridic și eu de multe ori deși piesa nu trece limita către excepțional, pentru că iubesc teatrul și apreciez actorii dincolo de cât de bun sau slab e un anumit spectacol. Însă sunt de acord că există o problemă. Când oamenii nu se mai ridică de pe scaune, deși aplaudă, ai încurcat-o, nene. Nu slab, ci dezastruos trebuie să fie un spectacol care să primească asemenea feedback. Cam aici am ajuns.
La festivaluri, indiferent de piesă și de cârcotelile pe care le mai aud în jur, toți, absolut toți oamenii sunt în picioare la final. La Poveștile africane ale lui Shakespeare am stat lângă o doamnă care a criticat tot timpul regizorul și piesa. La final, s-a ridicat frumos și a aplaudat alături de ceilalți. Vă asigur că nu era singura care nu a gustat viziunea și s-a supus unui „standing ovation” fără cea mai mică ezitare.
Dar pe mine nu Warlikowski m-a convins să rămân pe scaun, ci teatrul Yamanote al japonezilor cu a sa Furtună.
Înțeleg că sunt multe maniere de a face teatru și cred că pot spune că sunt un om care a văzut destul teatru la viața sa pentru a nu vorbi pe lângă subiect. Nu sunt conservatoare defel, ba chiar apreciez experimentalul când cred că-i făcut mișto. Dar nu cred că-i om pe lumea asta care să fi plecat mulțumit de la toate piesele pe care le-a văzut. Și nu cred că dacă o piesă e selecționată într-un festival internațional aclamat nu ai dreptul să o displaci. Îmi amintesc cum mi-a displăcut complet, acum câțiva ani buni, Hamletul Monicăi Pecikiewicz. Și iată că am întâlnit și la această ediție un spectacol căruia nu i-am găsit suficiente argumente pro, deși recunosc că îmi plăcuse debutul și că au fost niște momente care mi-au părut drăguțe.
Am înțeles accentul pus pe mișcarea corpului și mi-a părut interesant, chiar estetic pe alocuri. Dar felul în care a fost folosită muzica nu mi-a părut tocmai inspirat, iar după ce am simțit alunecarea către caricatural, prea repede am simțit că piesa a rămas țintuită acolo. În plus, aluziile sexuale cu care nu am nimic împotrivă de obicei mi-au părut, de această dată, exercitate cu un soi de prost gust cu care nu țin minte să mă fi întâlnit cu alte ocazii. Verdictul final? Nu-mi-a-plă-cut.
Bineînțeles că impresia mea a născut polemici cu prietenii teatrofili la berea de după și sunt convinsă că are resurse să nască suficiente altele. Însă ideea nu este să facem un tabel cu argumente pro și contra și să vedem cine va câștiga, căci nu despre asta e vorba. Oamenii sunt diferiți și gustă diferit un lucru sau altul. Și nu e nici despre a cunoaște sau nu domeniul. Nicidecum. E despre dreptul fiecăruia de a avea o perspectivă.
Revenind la ce spuneam la început, începe să mă amuze cum de la finalul FIECĂREI PIESE din festival TOȚI aplaudă în picioare minute în șir. Ce frumoasă ar fi această deplină armonie și cu alte ocazii.
Adauga comentariu