Sunt oameni care ne inspiră, ne dau energia lor prin simpla prezență. Cu fața senină, zâmbetul cald, simțul umorului și har de a povesti, Alexandru Pîrlea este muzicianul craiovean care te cucerește. A cunoscut succesul atât pe scenele țării, cât și alături de mica lui formație (Trio) în fața spectatorilor din întreaga lume. A decis însă întotdeauna să revină acasă, în Craiova, indiferent de ofertele tentatante pe care le-a primit. O viață de poveste, o mână de om care însă a doborât ”munți” atunci când a fost nevoie. A iubit și iubește muzica de calitate, sunetul instrumentelor muzicale și mai presus de orice, contrabasul, cel mai mare instrument muzical cu coarde și arcuș… . Și acum după o viață, simte emoții atunci când cântă. Emoții ce îl fac să transmită acea emoție în interpretare care ajunge la sufletul spectatorului.
72 de ani de viață, tot atâția ani de amintiri, trăiri, iubire, simțiri, dezamăgiri…O viață de om, o viață dedicată scenei craiovene.
Este de loc din Calafat, oraș pe care îl poartă profund în suflet. Merge acum mai rar să-l viziteze, îl doare, îl răscolește, îi trezește amintiri atât de sensibile. Este orașul care îi amintește de mama, de casa copilăriei, de frați, de începutul muzical, de soție, de prieteni, de atât de multe lucruri pe care le-a pierdut. Le-a pierdut și îl doare, iar această durere nu o poate înlocui nimic, chiar dacă încearcă. Muzica, copiii, nepoțica și prietenii atât de dragi pe care îi are alături îi aduc în continuare zâmbetul.
A învățat să cânte la șase ani. Singur, prin imitație, după ureche. A fost înzestrat cu mare simț muzical și talent pe măsură, dar și multă sensibilitate și emoție.
Iubesc orașul meu natal, Calafat. Acolo, la nici șase ani a început marea aventură muzicală. Îmi place să cred că am moștenit muzica de la marele Presoi, Gheorghe Botezatu, avea o poreclă și noi îi ziceam Nea Niță. El a fost singurul violonist la care noi am pomenit muzică clasică… Cânta Strauss… Am învățat să cânt la chitară. Așa, ”furând”… Îmi amintesc cum un frate de-al meu mi-a tras una și m-a întrebat: ”Ce faci, vrei să te faci lăutar?”. Pentru el era o rușine, îmi făceam de râs familia”,
a povestit muzicianul.
A știut ce-și dorește de când era copil. Simțea și trăia muzica, avea o voință imensă de a reuși, de a cânta pe scene în fața unui public. Și visa să își facă mama, frații mândri. Era copilul ce noaptea visa muzică. Visează și azi note muzicale. A dat testul ”suprem” în fața unor oameni pentru care avea toată admirația și care au oferit unui copil șansa de a prinde curaj, de a se exprima, exterioriza, cânta.
Îmi amintesc că într-o joi era o nuntă, la noi, la Calafat. Și a venit marele Florea Cioacă cu un chitarist excepțional, Ion Cicea. Nu se cânta pe acea vreme cu stații sau cum este astăzi. Era muzică autentică. Iar lumea juca de rupea pământul. Iar eu stăteam înlemnit și îl priveam. Când m-a văzut, m-a chemat la el și m-a întrebat de ce îl privesc așa insistent. I-am răspuns că știu și eu la chitară. Mi-a zis atunci că îmi dă 10 lei ca să îmi iau prăjituri dacă am curaj să cânt în locul lui”,
a completat Alexandru Pîrlea.
A cântat o oră. O oră, fără oprire. Își amintește și azi cum transpirase, dar nu se oprea. Simțea că este testul pe care trebuie să îl treacă. Atunci a câștigat primii lui bani din muzică. Și tot atunci a decis că acesta este drumul pe care vrea să meargă indiferent de greutăți. A fost ceva extraordinar pentru el, un copil, să primească bani drept recunoaștere a muncii de la cel mai mare chitarist al Olteniei. I-a urmărit apoi atent pe toți cei care cântau, urmărea, de exemplu, cum așează degetele de la mâna stângă pe coardă, după care mergea acasă și exersa. Reproducea ceea ce auzea și ce privea. Prin clasa a V-a a învățat câte ceva despre notele muzicale, portativ. Încet, a început să se detașeze de ceilalți. Și atunci, domnul profesor de muzică i-a recomandat mamei sale că trebuie să îl dea la muzică.
„Îmi amintesc că mi-a spus: Dumneata vei mânca nu pâine, ci cozonac”
Mama sa a fost femeie simplă, făcea curățenie la hotelul Carpați. Este cea care și-a pus amprenta asupra copiilor săi și care a ținut ca aceștia să învețe carte.
Tata nu a fost lângă noi atunci când am avut nevoie. Așa a fost să fie, nu judec pe nimeni. Mama a fost cea mare ne-a crescut, trei băieți, eu cel mai mic dintre ei. Am terminat cele șapte clase, așa cum era atunci. Am venit și am dat examen la Liceul de Muzică și Arte Plastice. Era fața clădirii Prefecturii, chiar unde este statuia lui Mihai Viteazul acum. Era o clădire veche, cu cinematograful Tineretului, cofetăria Dorna, superbă …Într-o sală de amfiteatru, a venit profesorul și a început să se joace la pian. Această joacă se cheamă dictee, acum, dar nu știam eu la vremea aceea. M-a întrebat ce aud eu acolo, din ceea ce cântase. I-am reprodus perfect ceea ce cântase și am primit nota maximă. Îmi amintesc că mi-a spus: Dumneata vei mânca nu pâine, ci cozonac”,
a spus muzicianul.
A mers acasă și a povestit fericit mamei că a luat nota 10 la admitere la Craiova la Liceul de Muzică și Arte Plastice. Și că i-au recomandat să cânte la contrabas. Dezamăgită profund de ideea că mezinul familiei va urma un instrument precum contrabasul, mama l-a trimis să-și retragă dosarul. A avut noroc cu unchiul său, muzician la rândul său, care l-a susținut moral și i-a convins pe mamă și frați să îl lase să continue.
Cântă de o viață. Și se bucură de tot ceea ce vede în jurul său. Toți tinerii de la Opera Română Craiova și de la Filarmonică sunt ca și copiii săi. Toți i-au fost elevi. A avut șansa ca și soția sa să fie tot muzician. A cântat la pian.
Pot spune că am fost căsătorit o viață. M-a ajutat enorm faptul că și ea era din același domeniu. Repetam împreună, deși era jale când repetam. Eu eram genul de muzician care să ies din tipare, ea nu. Învățăm mai întâi tiparul perfect, după care ieșim din acestea, îmi spunea de fiecare dată… Repetam ca la matematică, unu-doi, unu-doi. Tot timpul ne certam, ba că depășeam eu puțin. Eram noi și bucătăria noastră muzicală. Am două fete. Cea mare a fost plecată la Beirut, 18 ani, acum lucrează la Operă. Cea mică lucrează cu mine la Filarmonică, la violă. Am o nepoțică Jasmin, care a împlinit 10 ani. La un moment dat am spus că este o familie de nebuni. Eu contrabasist, soția mea – pian, fetele – violă și vioară…Însă a fost atât de frumos!”,
a completat profesorul Pîrlea.
Întotdeauna a învățat bine. Și el și soția sa au avut bursă. A realizat că studiile muzicale sunt cele care îl vor diferenția și nu a încetat astfel să învețe.
Prin clasa a X-a am mers și am cântat la o nuntă cu chitara. Și după nunta aceea, cu banii câștigați, am plecat la București. M-am dus la profesor și l-am întrebat: Domn profesor, eu tată nu am, mama e femeie de serviciu, am cântat azi-noapte la nuntă, eu reușesc să intru la Conservator sau nu? S-a supărat profesorul de îndrăzneala mea. Cum îmi permiteam eu să întreb, elev în clasa a X-a, dacă intru sau nu la Conservator? Apoi, i-a spus unui coleg de-al meu, mai mare, că sunt foarte bun și că îi bat toți elevii pregătiți de el la București”,
a completat profesorul.
A dat admiterea și a fost admis la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu. În comisia de examen au fost Ionel Geantă și Manoliu – oameni foarte cunoscuți în lumea muzicii, autori de cărți de metode la vioară. Atunci și-a văzut pentru prima dată mama extrem de încântată, dar la fel de îngrijorată de cum își va permite financiar să îl țină la studii. A fost declarat însă admis cu bursă la Conservator.
După 1977 s-a angajat la OJT și la Minerva unde a făcut cafe-concert, cu vioară. A cântat la Minerva ani de zile. A fost profesor la Liceul de Artă Marin Sorescu. S-a retras acum cinci ani din învățământ. A rămas la Filarmonică ca artist instrumentist, iar la Operă colaborează atunci când este nevoie.
La primele sale concerte ca angajat și-a adus mama. Să îl privească, să înțeleagă că muzica îl transformă, că aceasta i-a fost menirea și că indiferent dacă interpretează la nunți, ca lăutar sau pe o scenă într-o instituție de cultură, trebuie să ai talent. Pentru că publicul știe, simte și taxează. Și să o facă mândră pentru tot ceea ce a făcut pentru el. Nu și-a ascultat mama și a cântat la nunți și a interpretat cu mare dăruire.
Nu pot spune decât ce am simțit în acele momente: lacrimi. Am învățat atât de multe de la ea, o femeie atât de sinceră, mândră, extrem de muncitoare…Îmi amintesc și acum vorbele spuse, ceea ce m-a învățat. Când merg la cineva acasă, să nu privesc niciodată în jur. Și al doilea lucru pe care mi l-a cerut: ca în fiecare dimineață când mă spăl, să-mi curăț unghiile. Îmi amintesc și acum cum mi-a zis: Să nu văd negru sub unghie. În fiecare dimineață fac asta și mă gândesc la Dânsa. În dimineața asta mi-am privit mâinile!”,
a spus cu ochii plini de emoție Pîrlea.
A cunoscut datorită muzicii personalități de seamă, a fost apreciat de marii violoniști și dirijori, muzicieni de excepție, a călătorit, a cunoscut faima. Îl doare însă, că și azi ca și înainte de 1989, rar auzim de cuvântul cultură.
După 1990 a pus bazele unui Trio. A cântat pe vapoare de croazieră și a ajuns în cele mai mari porturi ale lumii: America, Miami, New York, Groenlanda, Vladivostok, Bermude, Hong-Kong… La New York a primit propunere să rămână. Nu a putut. Cum nu a putut nici cu mulți ani în urmă, pe vremea lui Ceaușescu când i s-a pus un contract de 3.500 de dolari pe masă, în Puerto Rico. A avut ofertă și la Opera din Paris în perioada de studenție. A avut contract în Italia, a cântat la Rai Uno, la matinal:
Au fost atât de multe momente frumoase! Unul dintre aceste momente a fost acum câțiva ani. Am avut un concert la Atheneul Român. În prima parte a cântat maestrul Tudor Gheorghe și în partea a doua noi. Am cântat cred că maxim o oră după care am plecat spre casă. A doua zi după ce am revenit de la București, cineva mi-a povestit ce s-a întâmplat. Marele Christian Badea, mare dirijor la Opera din Sidney, a participat la acest spectacol. Discutând la recepție, a fost întrebat ce a remarcat. Christian Badea a răspuns că dacă este ceva de remarcat, este primul contrabasist, pe care imediat l-ar lua la Opera din Sidney. Primul contrabasist al spectacolului, eram eu!E o satisfacție imensă ca și astăzi să primesc astfel de aprecieri”.
Are emoții și astăzi, după o viață de carieră. Înainte de fiecare spectacol. Emoții mari. Preferă să stea singur, să mediteze, să se închidă în el. Poartă drept talisman o iconiță care nu îi lipsește din portofel, care îi dă putere, care îl ajută să depășească momentele grele și să-și înfrângă emoțiile.
Nu pot spune cum mă simt înainte de fiecare spectacol. Și acum după o viață simt emoții! Și în cântat… trebuie să ajung la o culme. Și acum am momente când se face părul de găină pe mine. Asta este starea omului. Nu toți simt la fel. Privesc în jur însă și mă doare. Am 72 de ani și mă uit că pe lângă mine nu vine nimeni să învețe. Este un instrument foarte greu, care se învață foarte greu. După 1990 este foarte greu. Ceva mai bine stă vioara. La violoncel este mare problemă, iar la contrabas nu mai spun. Este dezastru. Coarda fiind foarte groasă îi deranjează pe copii”.
Se trezește în fiecare dimineață la 5:30 și timp de o oră și jumătate studiază. Dacă nu studiază este bolnav și nu suportă această stare de neputință. Iubește trandafirii, adoră câinii, îi plac lucrurile frumoase, oamenii buni, sensibili, senini. Iubește muzica indiferent de gen însă îl doare că apare tot mai multă muzică comercială.
Noroc că mai venim, cei cu muzica grea, așa cum ne zic ei nouă. Am văzut la televizor pe fata domnului Vornicu care anunța că se va relua Cerbul de Aur în această vară. Este un lucru foarte frumos. Pentru că zici Brașov, vezi România, iar noi avem atât de multă cultură, oameni de valoare, talente neșlefuite. Vreau să aud mai des cuvântul cultură!”.
Adauga comentariu