Povestea ei este impresionantă, a mobilizat un colectiv de elevi, un oraș. Ea este Irina din Cuza (era elevă în Colegiul Național Elena Cuza, n.r.) care a stârnit emoții în noiembrie 2017, pentru care ne-am rugat și a cărei poveste am urmărit-o. Este exemplul viu că atunci când oamenii vor și se mobilizează fac minuni. Minuni pornite de copii și adolescenți care nu au putut accepta ca Irina să nu fie bine. Puterea lor, energia lor pozitivă au transmis-o tinerei în momentele cele grele. Irina a reușit, iar astăzi și-a așternut într-o carte tot ce a simțit.
Pe 2 noiembrie 2017. Atunci, Irina Naidin a primit vestea cruntă că este diagnosticată cu cancer. La doar 17 ani…Vestea a șocat pe toți, părinți, prieteni, colegi. A apărut atunci șansa ca Irina să fie tratată în Franța și povestea ei a devenit publică. Impresionați de chipul angelic al Irinei, de povestea prezentată cu atâta emoție de colegi și profesori, oamenii au răspuns, cunoscuți și necunoscuți, donând. O comunitate întreagă pentru Irina din ”Cuza”. Datorită lor, datorită medicilor care au tratat-o, a psihologului care a ajutat-o pe toată perioada tratamentului, Irina zâmbește, plânge, râde, visează și scrie. Cărți despre trăirile ei, ”Gânduri în culori îngerești”.
Smart Craiova (SC): Cum a fost Irina până la primirea veștii că trebuie să lupte cu o boală atât de grea?
Irina Naidin (I.N.): După părerea mea, este o discrepanță foarte mare între Irina de acum și Irina de atunci. Eram foarte timidă, îmi era teamă de orice, de la insecte până la oameni. Unele lucruri au dispărut complet din caracterul meu, altele și-au mai lăsat fărâme. Orice experiență te transformă.
S.C.: Care au fost momentele cele mai grele pe care le-ai trăit?
I.N.: Pentru mine, cel mai greu și dureros sentiment care m-a marcat a fost DORUL. Dorul de casă, dorul de prieten, dorul de prieteni, dorul de familie. În al doilea rând, durerile provocate de tratament, dar mai ales de operație. Am fost nevoită să dorm timp de o lună în fund. Însă tot rău-i spre bine!
S.C.: Ce ai simțit când ai aflat de mobilizarea colegilor tăi?
I.N.: Mobilizarea colegilor mi-a dat încredere, mobilizarea întregului oraș m-a făcut mai puternică și mi-am zis: asta e o minune! Trebuie să lupt! M-am simțit cel mai iubit om de pe pământ.
S.C.: Ai fost tratată în Franța, din câte am aflat de un medic român. Cum a fost acea perioadă Irina? Cât de importantă a fost relația medic-pacient? Consideri că a fost o șansă pentru tine faptul că ai fost tratată în străinătate?
I.N.: Da, am fost tratată în Franța de un medic român, iar pentru mine a fost cel mai bun lucru, deoarece a fost și încă este ca o mamă pentru mine. Și acum ne telefonăm. Eu nu puteam să merg mai niciunde, din cauza oboselii provocate de tratament, iar dânsa a fost odată medic, dar și mai important prietena mea, deoarece lâncezeala în casă mă termina psihic, iar dânsa organiza alături de mine o mini escapadă de fiecare dată când avea timp. Pentru a vă răspunde și la ultima întrebare nu sunt cuvinte suficiente și nici mulțumiri îndeajuns, deoarece tratamentul din Franța mi-a redat șansa la viață.
S.C.: Când te-ai hotărât să așterni în această carte-jurnal trăirile tale? Care sunt fragmentele cele mai dragi și dacă se poate, te rog să mi le menționezi.
I.N.: Cartea pe care o pot ține acum în mână a devenit o dorință abia când am ajuns în România, însă textele ce îi umplu paginile nu au avut niciodată drept obiectiv încoronarea lor într-o carte. Textele au fost concepute drept o eliberare, pentru că atunci când nu mai puteam, mai așterneam două rânduri pe hârtie. Cartea în sine cuprinde existența mea dintr-un singur an, cine ajunge să-mi citească textele, ajunge să-mi citeasca și sufletul și schimbările prin care a trecut. Fragmentele mele cele mai dragi, în momentul acesta sunt cele mai vesele cum ar fi „Operația(înainte)/ Operația(după)”sau „Despre Dumnezeu”, însă când eram acolo totul era cenușiu și parcă mă nutream din scris sobru.
S.C.: În perioada spitalizării ai aflat cu siguranță și alte povești impresionante ale colegilor de salon/spital. Ai legat prietenii în acea perioadă?
I.N.: Cu regret vă spun că nu am legat prietenii în spital, nu aveam tangență unii cu alții prea mult, deoarece stăteam un singur copil în salon, iar când analizele noastre scădeau substanțial nu mai aveam voie sa ieșim din saloane, tocmai ca să nu luăm microbi și să complicăm lucrurile. Însă am auzit povești deosebite ale colegilor mei de „suferință” dacă îi pot numi așa, povești minunate, dar dureroase.
S.C.: Cât timp ai scris la această carte?
I.N.: Cartea a fost scrisă pe parcursul unui an.
S.C.: Care au fost reacțiile celor care ți-au citit jurnalul?
I.N.: Au fost multe emoții transmise prin această carte, unele ajungând până la lacrimi. Ele au fost publicate mai întâi pe blogul meu Irina Naidin, cât și pe pagina de facebook Irina din Cuza.
S.C.: Ai 18 ani și jumătate. Care este drumul pe care vrei să îl urmezi?
I.N.: . Îmi doresc foarte mult să ajung să salvez vieți, așa cum am fost și eu salvată, prin urmare pot să spun că în sfârșit mi-am găsit rostul în viață și vreau să urmez Medicina la Cluj.
S.C.: Care este sfatul tău pentru copiii și adolescenții care luptă cu diverse probleme medicale?
I.N.: Să nu se dea bătuți! Să lupte până la ultimele puteri, pentru că noi, și atunci când nu mai putem, mai putem puțin!
S.C.: Povestea ta este povestea unei tinere care a învins. Ești un model pentru noi, un exemplu prețios de urmat. Felicitări părinților tăi, realizez trăirile pe care le-au avut. Ce au spus ei când ți-au citit cartea?
I.N.: Ai mei mi-au citit pentru prima dată cartea pe măsură ce scriam câte un capitol. Plângeau, de emoții. Acum, dupa șase luni de la sfârșitul tratamentului, aceleași lacrimi le varsă când citesc.
S.C.: Care este percepția ta despre viață în acest moment?
I.N.: Eu sunt foarte visătoare acum, zâmbesc mereu. Însă nu cad prea mult în visare, de teamă să nu fiu lovită. Viața e cel mai frumos lucru pe care putem să îl primim, iar noi îl primim gratis, nimeni nu ne cere nimic pentru ea. Eu, sunt cea mai fericită cu acest dar, restul se rezolvă de la sine.
S.C.: Te-ai gândit deja la următoarea carte? Dacă da, este vorba tot de o carte jurnal?
I.N.: Nu mă pot pronunța încă, dar știu că mai vreau să scriu. Am atât de multe gânduri în cap. Îmi doresc o carte care să ilustreze modul în care văd eu lumea.
S.C.: Cum ai văzut tu sistemul medical francez în comparație cu cel român?
I.N.: Am mai multe capitole dedicate în carte acestui capitol. E foarte complex, e briliant. Toți sunt acolo pentru tine, medicii și asistentele stau cu tine dacă nu poți să adormi, dacă ți-e teamă, dacă ai vreun gând ce nu-ți dă pace. E foarte curat, este doar un pacient în salon, aerul se purifică în permanență, curățenia se face în fiecare dimineața, holul spitalului e o capodopera de arta.
S.C.: Care este moto-ul după care te ghidezi?
I.N.: Capul sus și cu Dumnezeu înainte.
S.C.: Care este mesajul tău pentru cei care au fost alături de tine?
I.N.: Mă simt foarte iubită și recunoscătoare pentru „fenomenul” Irina. Nu am văzut niciodată ceea ce am văzut atunci, mobilizarea care a fost. Mulțumirile sunt în zadar, dar ele sunt ! Le doresc tuturor să fie sănătoși și în aceeși măsură fericiți, pentru că fericirea înseamnă sănătate! Și IUBIȚI! Viața fără iubire este un neant. MULȚUMESC, noi oamenii suntem minunați!
Foto: Arhiva personala Irina
Adauga comentariu