28 de ani. Atât a trecut de când democrația s-a instaurat în România. În fiecare an, la sfârșit de decembrie, toată lumea vorbește despre Revoluție și căderea comunismului. Puțini vorbesc însă despre eroi. Sau prea puțin. Cu fiecare an care trece, din urmă vin generații care nu știu și nu înțeleg ce s-a întâmplat în acele zile. Multe au fost uitate și mai multe au rămas neexplicate. Au rămas oameni pentru care sărbătorile nu mai au nici un farmec, oameni care de aproape 30 de ani au inima frântă. Sunt zile de pomenire pentru cei pierduți pentru ca noi să ne exprimăm liberi, să comentăm, să protestăm… Erau copii atunci, copii care și-au pierdut tații, frații pentru care copilăria a rămas doar un șablon. Pentru ei, acei copii deveniți adulți și pentru cei dragi lor pierduți suntem DATORI să plecăm capul, să spunem o rugăciune și să le cerem iertare…
Ana-Maria Constantinescu Resceanu este unul din acei copii. Pe 25 decembrie 1989 avea patru ani ani. Fratele său, Mircea, 11 ani. A acceptat să ne povestească puțin despre EROUL său, EROUL nostru, doctorul Doru Constantinescu. Tatăl ei. Pierit la Revoluție.
Era ora 11:00 în dimineața de Crăciun! Eram la bunica acasă, în bucătărie! Îl așteptam pe tati care plecase la unitate (UM 01047) pe data de 23 decembrie. În toata acea agitație a zilei de Crăciun, a sunat telefonul… Am foarte puține amintiri cu tati, cu perioada aceea, dar sunetul telefonului mi-l amintesc perfect. Poate e din cauza faptului că am început să plâng instant când a sunat sau poate este din cauza faptului că bunica m-a certat că plâng fără motiv…A răspuns mama. Era un domn care i-a spus că tata este rănit. Împușcat în braț. Și că e nevoie să vina repede la Spitalul Militar. Au plecat mami, bunicul si unchiul meu. Pe stradă erau filtre formate din militari. La primul filtru i-au zis că au auzit că “domnu’ doctor” are o rană la ochiul drept. La al doilea filtru că este împușcat grav în abdomen. La cel de-al treilea filtru i-au zis sa meargă la “morgă” – morga improvizată în unitatea militară… Au ajuns acolo, au intrat într-o cameră cu trupuri acoperite de pături și, de sub o pătură, o mână familiară. Atât de familiară… Mami l-a recunoscut după unghiile pe care și le tăia. Perfect. Rotunde. Acolo era tati, fără rană la ochi, la braț, în abdomen, ci cu o gaură cât bățul unui chibrit la baza nasului. Pe acolo intrase glonțul…”
a povestit Ana-Maria.
“De ce e tatăl meu un erou?”
Tatăl Anei era tehnician veterinar al unității militare. Nu avea nicio obligație militară să apere țara. Cu toate acestea, a făcut-o.
„De ce e tatăl meu un erou? În primul rând pentru că este tatăl meu. El este tehnicianul care a ales să meargă să-și apere țara. El a ales! De ce a ales? Pentru că a venit comandanul său să îl roage să meargă cu el în unul din blocurile din Valea Roșie, blocurile acelea turn ciuruite de gloanțe…Ciuruite și azi. Acolo, la etajul 5 era o familie cu patru copii. În casa lor se trăgea. Mergeau să verifice și să asigure perimetrul. Au ajuns, au băgat famila în baie (singura încăpere fără pereți exteriori) și au îngenuncheat la pervazul ferestrei. La un moment dat, tati a văzut o mișcare pe blocul vecin. A țipat la militarii de jos, din fața blocului, să întoarcă tancheta spre blocul respectiv. Atât. Asta a fost tot. A fost împușcat la lunetă. A murit pe loc. A căzut în brațele comandantului”
a adăugat Ana-Maria.
Ce au însemnat ultimii 28 de ani pentru familia Constantinescu
Ana-Maria povestește că moartea tatălui a fost o pierdere imensă pentru familie, un gol de neînlocuit… A rămas durerea, fotografiile, amintirile. Familia a trebuit să se descurce fără tatăl ei, dar asta a însemnat, pe cât de trist ar părea, și o unire mai mare a membrilor ei. Nu aveau altfel cum să reziste.
“Au însemnat zile de Crăciun fără brad, fără cadouri, fără bucurii, ci doar cu trista memorie a ce s-a întamplat în ziua aceea, cu ritualul pomenii la cimitir. Și apoi cu tăcuta masă în familie. Au insemnat și bucuria unei familii unite. Între mine, mama și fratele meu s-a creat o unitate și o interdependență unică. Pentru mine, povara de a nu avea un tată a fost mult atenuată de prezența fratelui. El, la vârsta de 11 ani a devenit cap de familie luându-si foarte în serios rolul de protector al meu. Pentru el însă, lipsa tatălui, a însemnat mult, foarte mult. Pe el l-a maturizat forțat și mult prea brutal. Pentru bunicii mei, noi am devenit epicentrul universului lor. Băiatul lor, unicul băiat, nu mai era. Pentru mama viața s-a încheiat o dată cu tati. A renăscut doar pentru noi, noi devenind totul pentru ea. Eu, eu îmi amintesc cum mă ducea de mână la grădiniță, cum mă punea pe sanie și îl punea pe Nero (câinele nostru) să tragă sania… Îmi amintesc că plecam la țară și el mă lua pe umeri și decreta ‘eu mi-am luat bagajul’”.
Aceasta este doar una dintre poveștile copiilor rămași fără unul dintre părinți la Revoluția din 1989. E trist, însă atât de real… Iar dacă nu ne cunoaștem istoria, nu avem cum să privim spre viitor.
Adauga comentariu