România nu a fost dintotdeauna un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, în măsură să-i cuprindă în aceleași granițe pe cei mai mulți, dacă nu, scenariu idealist, chiar pe toți românii. „România Dodoloață” de la 1918 reprezintă desăvârșirea proiectului inițiat în urmă cu exact 159 de ani sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. “Mica Unire” a făcut posibilă “Marea Unire”, iar Alexandru Ioan Cuza, în doar șase ani de zile, a imprimat tărie și consistență unui proiect condamnat să fie temporar – România.
Până târziu, în secolul al XIX-lea, nu planurile de organizare și unificare statală constituiau elementul care le lipsea românilor, ci capacitatea de a dispune de autodeterminare, facultatea de întocmire a unui stat modern, în acord cu opinia majorității cetățenilor. Deși răzlețe și, prin aceasta, incapabile să se materializeze, inițiativele vizând unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești datează încă din secolul al XVIII-lea. Împrejurările nefavorabile și evoluțiile internaționale aveau să amâne în mod repetat îndeplinirea aspirațiilor naționale. Unirea era în așteptarea unor vremuri mai bune. Deși lăsate în suspensie, planurile naționale n-au fost nicicând abandonate, urmând, la momentul oportun, să fie reluate cu și mai mare entuziasm.
Cristalizarea unei solide conștiințe naționale s-a afirmat cu tărie în cursul Revoluției de la 1848. Alți câțiva ani aveau să mai treacă până la înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii și deliberările Adunărilor ad-hoc, evenimente care, fără să anticipeze în mod explicit, pregăteau terenul “faptului împlinit” în 1859. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în Moldova (5 ianuarie 1859) și Țara Românească (24 ianuarie 1859) soluționa într-un mod cât se poate de fericit prima ecuație cu reverberații naționale. Eludând dispozițiile Marilor Puteri, românii realizau, în urmă cu 159 de ani, Unirea Principatelor în persoana lui Cuza Vodă. Destinată să fie provizorie, Unirea s-a dovedit ireversibilă.
Timp de trei ani de zile (1859-1862), tânărul stat a funcționat cu două guverne și parlamente în două capitale, București și Iași. Singurele punți de legătură erau reprezentate de persoana domnitorului, Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea din urmă cu sediul la Focșani. Forțând puțin lucrurile, armata poate fi și ea încadrată în logica unirii pentru că, deși constituită din contingente diferite, era pusă sub comanda unui ofițer unic. Tot în data de 24 ianuarie, în 1862 de această dată, la capătul unui scurt dar intens interval istoric, se deschidea primul Parlament al României Unite în capitala, de acum unică, București. Unificarea instituțională și administrativă era completă.
Privind retrospectiv, chestiuni precum consolidarea noului stat dar și, mai târziu, obținerea independenței de stat și creșterile teritoriale care i-au urmat (Dobrogea, 1878, și Cadrilaterul, 1913), ne apar foarte limpede drept consecințe și acumulări ale procesului început în 24 ianuarie 1859.
În prezent, în mentalul colectiv, Unirea Principatelor Române este apreciată drept un unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei noastre moderne, în vreme ce Alexandru Ioan Cuza, pe bună dreptate, este asimilat galeriei celor mai importante figuri istorice naționale, disputându-și întâietatea cu personalități precum Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș și Carol I. Reprezentarea lui Cuza Vodă este luminoasă, tenacitatea și luciditatea demonstrate în momentele cruciale, curajul și, cel mai important, devotamentul față de idealurile naționale sunt preferate umbrelor primului domnitor al României. Și așa este cel mai bine pentru că, în pofida unor excese și scăderi, nu multe, “Cuza a fost întâi de toate un bun român”. 2018 poate fi un an al “reUnirii” pentru că e mereu loc de mai bine, la fel cum e întotdeauna loc pentru români mai buni.
Faptul că a existat o “Mare Unire” se explică prin însăși “Mica Unire” realizată în 24 ianuarie 1859. Centenarul României de la 1918 trimite inevitabil la originile unui proces care s-a întins pe parcursul a șapte decenii. În definitiv, centenarul este despre noi și capacitatea de a ne privi fără plictis și dezinteres meritele și deznădejdile. Fie și mai puțin de atât și tot nu e puțin lucru!
Adauga comentariu