SMART Craiova

Istoria sportului craiovean, rescrisă de echipa de handbal feminin. Zeljka Nikolic: „Sunt extrem de fericită că fac parte din această echipă”

Extrem de serioasă, puternică, dar și foarte carismatică, la cei 27 de ani, Zeljka Nikolic a cunoscut succesul. A știut de copil drumul pe care vrea să-l urmeze. Mingea a făcut parte din viața ei, la fel antrenamentele, deplasările, sălile de sport și programul strict pe care orice sportiv care vrea să obțină performanță trebuie să îl respecte.

A ales handbalul, unul dintre cele mai dure sporturi, și nu regretă decizia luată. Nu și-ar încuraja însă copiii să facă handbal, ci mai degrabă tenis sau fotbal. Ce a descoperit în orașul nostru este ceea ce orice sportiv visează: o sală plină cu suporteri, mii de oameni care timp de 60 de minute aplaudă, aclamă, trăiesc intens, plâng alături de echipă. Acesta este și motivul pentru care a decis să rămână să joace, pentru încă un an, la Craiova.

Zeljka Nikolić a început să joace handbal la echipa ŽRK Priboj și a trecut apoi pe la ŽRK Crvena Zvezda, ORK Vrnjačka Banja, ŽORK Jagodina și ŽRK Biseri, înainte de a fi cooptată de ŽRK Budućnost. Alături de clubul din Podgorica, Željka Nikolić a ajuns de două ori în finala Ligii Campionilor EHF, pe care a și câștigat-o, în 2015.

Evoluează pe postul de extremă – dreapta. Sportiva este componentă a lotului național al Serbiei, iar ultima oară a evoluat în Danemarca pentru echipa Ringkobing Handbold.

Zeljka Nikolic a început handbalul la vârsta de șapte ani. A ales acest sport grație tatălui său, fost jucător de handbal care, după retragere, a continuat cariera sportivă, ca arbitru de handbal. Din zona din care vine, mărturisește că handbalul este sportul local.

Am știut, am simțit că acesta o să fie destinul meu. După ce am terminat școala generală, m-am mutat la Belgrad, la 300 de kilometri distanță de casă. Aveam 14 ani. A fost singura mea șansă să evoluez. La Belgrad am continuat să joc handbal pentru o echipă foarte bună pentru jucători tineri. Am avut șansa să joc în prima ligă, șansa de a merge la naționala de tineret a Serbiei. Cumva, pot spune că, pentru mine, totul a început acolo. Am jucat timp de trei ani, după care m-am transferat la o altă echipă din Serbia. Acolo am cunoscut-o pe Jelena (n.r. Jelena Trifunovic) cu care am jucat în Echipa Națională”

a povestit sportiva.

Plecarea de acasă, la sute de kilometri distanță, a fost o decizie importantă. A fost greu și pentru părinți, fiind singurul copil. Au știut însă că iubește handbalul și au decis să o lase să își urmeze visul. A fost una dintre cele mai grele perioade pentru ea, întipărite în suflet și minte. A avut însă șansa să cunoască foarte mulți oameni care au ajutat-o. Treptat, a început să se regăsească acolo. A debutat pentru Echipa Națională U16, a evoluat apoi pentru Echipa Națională U18. A fost o generație foarte bună. A câștigat chiar medalia de argint în campionatul intern. S-a transferat apoi la ŽRK Budućnost, unul dintre cele mai mari cluburi de handbal din lume. Avea 18 ani și a fost pentru ea, împlinirea unui vis. A mers în Muntenegru, a învățat ce înseamnă un club mare. A avut șansa să se antreneze cu Bojana Popovic, Maja Savic, unele dintre cele mai mari jucătoare din handbalul feminin. Chiar dacă nu a jucat prea mult acolo, a învățat foarte multe. Despre absolut tot, despre cum trebuie să se poarte, cum trebuie să se antreneze.

La Craiova m-am transferat din Danemarca. Nu știam la ce să mă aștept. Fusesem în România doar de câteva ori, cu ocazia unor meciuri, preț de două zile și cam atât. Nu cunoșteam mai nimic despre cum e să trăiești în România. M-am bucurat însă să descopăr că românii iubesc handbalul și nivelul campionatului a crescut în ultimii ani. Spre deosebire de Danemarca. Așa că acesta a fost pasul următor pentru mine, să joc la un club cu pretenții mult mai mari și la un nivel mai ridicat. Am și vorbit cu câteva prietene care jucaseră aici, Jelena Zivkovic, și mi-au spus lucruri bune despre România, despre campionatul intern și despre Craiova. Așa m-am decis să vin aici”

a spus tânăra sportivă.

Handbalul nu este un sport ușor. Se spune că este unul din cele mai dure sporturi. Fiecare meci lasă urme vizibile pe corpul sportivelor.

Simți când o adversară te lovește în mod intenționat. Încerc să mă calmez, dar îmi doresc să mă răzbun… Dacă simt că a făcut-o în mod intenționat, mă răzbun. Este parte a caracterului meu. Și chiar dacă nu o întâlnesc pe partea de teren pe care joc eu, vorbesc cu colegele mele. Majoritatea jucătoarelor ar spune asta. Handbalul este unul dintre cele mai dure sporturi. În special pentru fete. Avem foarte multe contacte cu adversarele de-a lungul unui meci. Se întâmplă ca după o partidă să avem vânătăi pe tot corpul sau să simți că în următorul joc nu poți să evoluezi din cauza durerilor fizice. De exemplu, ultimul meci, contra Lada Togliatti, a fost unul extrem de dificil”

a completat Zeljka.

„Nu îmi doresc decât să lupt pentru acești oameni și să nu îi dezamăgesc”

Handbalul craiovean a atins cel mai înalt nivel de performanță și a scris astfel o filă importantă în istoria sportului. Echipa noastră a ajuns în sferturile de finală ale Cupei EHF. De la meci la meci, Sala Polivalentă din Craiova a devenit locul în care-și dau întâlnire iubitorii sporturilor de sală. Sunt aproximativ 4.000 la fiecare confruntare a echipei SCM.

Am înțeles că este cel mai înalt nivel de performanță la care clubul a ajuns. Nu pot spune decât că sunt extrem de fericită că fac parte din această echipă. Văd cum oamenii ne susțin meci de meci și cât de mult le place, cum trăiesc fiecare moment atât de intens. Este unul dintre cele mai frumoase sentimente să ajungi la sală și să o găsești plină de oameni. Este uimitor! Să fiu sinceră, nu mă așteptam la un asemenea public. Este extraordinar ceea ce se simțim noi din teren. Când joci în fața acestor spectatori tot ceea ce îți dorești este să dai tot ce ai mai bun pe teren. Nu îmi doresc decât să lupt pentru acești oameni și să nu îi dezamăgesc. Mulți ne-au întrebat dacă simțim presiunea publicului. Mărturisesc că nu, niciodată. Nici când jucăm în deplasare, dar nici acasă. Îmi place să joc într-o atmosferă frumoasă creată de suporteri. Lumea a început să ne cunoască pe stradă, își fac fotografii cu noi, sunt încântați să ne întâlnească, să ne încurajeze. Sunt convinsă că fără acești spectatori minunați nu am fi putut câștiga meciul contra Brest. Și împotriva celor de la Lada Togliatti atmosfera a fost una incendiară. Am încercat să revenim însă nu a fost de ajuns. Cel mai rău îmi pare pentru suporterii noștri că nu am reușit să obținem victoria. Am fost dezamăgită în primul rând de mine. După joc m-am simțit goală”

a adăugat Zeljka.

Le vedem pe teren, le urmărim la antrenamente, le admirăm, însă nu ne putem imagina cât de mult muncesc aceste fete minunate. După fiecare meci, Zeljka Nikolic rămâne ore bune la sală. Au avut un sezon extrem de dificil, cu meciuri la fiecare trei zile. Nu au timp de distracții așa cum am fi tentați să credem, nici măcar după victorii nu își permit să piardă timpul. Preferă să se odihnească, să se pregătească pentru următoarea confruntare. Este un circuit ce nu poate fi rupt.

După fiecare meci caut să mă odihnesc cât mai mult posibil, pentru că știu că peste trei zile urmează un nou meci. Nici măcar calificarea din grupele EHF nu am avut timp să o sărbătorim. Importantă este odihna și concentrarea. Iar suporterii pe care noi i-am câștigat nu pot fi dezamăgiți. La Budućnost aveam asemenea suporteri lângă noi. Însă nu se pot compara cu suporterii noștri de la Craiova. Ne susțineau, ne încurajau, însă exista ceea ce simt acum față de acești oameni. Spre exemplu, după meciul contra Lada Togliatti, am fost așteptată până aproape de ora 21.00 când am plecat de la sală. Mi-au dăruit flori. O familie m-a așteptat și mi-a dăruit o brățară cu un mic pandantiv pe care sunt gravate chipul și numele meu. Este uimitor. Nu am știut ce să le spun, nu am știut cum să le mulțumesc. Este pentru prima dată în viață când mi se întâmplă așa ceva”

a spus jucătoarea SCM.

„Am trei operații la genunchi”

Primește multe mesaje de la fani. Este o fată frumoasă, blondă de la 16 ani, plină de viață, pozitivă. Mulțumește fiecărui fan pentru mesaj, însă nu dă curs invitațiilor. Nu-și permite să facă asta. Imaginea ei este construită cu multă seriozitate și muncă. Mărturisește că în spatele acestei fete puternice, se află o persoană timidă, extrem de sensibilă. Nu are iubit, nu are în acest moment timp pentru o relație. În puținul timp liber, citește, privește filme. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece în jeanși și adidași, însă iubește rochiile și pantofii cu toc.

Nu pot spune despre mine că am o viață interesantă. Îmi place foarte mult să merg la sala de forță. Pentru că știu ce corpul meu are nevoie să fac. Am trei operații la genunchi. Așa că trebuie să am grijă foarte mare. Și din această cauză trebuie să merg la sală, trebuie să am picioarele foarte puternice. După operație, când am început să fac recuperare a trebuit să merg la sală și a început să-mi placă foarte mult. Mi-ar plăcea să călătoresc. Însă, deocamdată nu am timpul necesar. Meciurile cu echipa de club, meciurile cu echipa națională a Serbiei … Spre exemplu, anul acesta nu am nici măcar 3 săptămâni libere, timp în care îți dorești să mergi acasă, la părinți, să-ți vezi prietenii … Așa că îmi rămâne foarte puțin timp să călătoresc – de cele mai multe ori o săptămână. Îmi place să călătoresc în locuri pe care încă nu le-am văzut. Îmi place foarte mult să merg la cinema și să stau acasă să citesc. Iubesc cărțile”

a povestit Zeljka.

Deși extrem de tânără, se gândește deja la viitor, la ziua în care va fi nevoită să se retragă. Se gândește foarte mult la ce va face după. Nu știe încă dacă va rămâne ca antrenor pentru că este mult mai dificil decât postura de jucător.

Trebuie să te gândești la foarte multe lucruri, trebuie să știi cum să lucrezi cu atâția jucători. Îmi place să antrenez, însă nu știu cum aș reacționa dacă un jucător nu este ca mine. Nu sunt sigură că voi rămâne în handbal. Îmi doresc să termin facultatea de Economie Internațională și mi-aș dori să și activez în acest domeniu. Știu că este ceva total diferit față de ce fac acum, însă cred că-mi va plăcea”

a mărturisit sportiva.

Sportul de performanță și victoriile nu sunt posibile fără un antrenor bun, mărturisește sportiva. Înțelege supărarea antrenorului după o înfrângere, excesele de furie, momentele grele din timpul antrenamentelor. Îl respectă mult pe antrenorul Bogdan Burcea, simte ca are aceleași trăiri, exteriorizări ca și tatăl său, dar și precum ceilalți antrenori din Serbia.

În cele 60 de minute ale unui meci sunt o mulțime de emoții. Fiecare se exteriorizează diferit. Îl simt impulsiv, îl simt implicat, dedicat. De multe ori se exteriorizează ca să ne trezească pe noi, cele din teren. Pentru mine este OK stilul acesta. Prefer felul său de a se exterioriza, felul său de a fi ne ajută foarte mult”

a completat Zeljka Nikolic.

A ținut să transmită fanilor mii de mulțumiri pentru tot efortul de a fi alături de echipă meci de meci. Chiar și în deplasări. Promite că va face tot ce îi stă în puteri pentru a face un sezon bun în continuare, să reușească să se claseze pe locul al doilea. Vrea să îi roage să vină în continuare în număr mare la sală, să le susțină și speră ca la final să sărbătorească împreună. Îi place Craiova, îi place stilul arhitectural și iubește parcurile.

Să fiu sinceră, am fost surprinsă cât de frumos este orașul. Nu este un oraș mare, nu este nici mic. Ceea ce este uimitor este faptul că există în Craiova atâtea parcuri. Parcul Romanescu este incredibil de frumos, Grădina Botanică la fel de frumoasă… Nu știu în ce alt oraș poți să găsești așa ceva atât de aproape de centrul orașului. Plus Centrul Vechi, care este foarte frumos”.

Adauga comentariu

Follow us

Vrei sa primesti cele mai noi stiri pe facebook?