Județele Gorj, Olt și Vâlcea și-au scos la înaintare ce au mai bun și au adus, la Târgul de Turism al Olteniei, ce se desfășoară în acest weekend la Centrul Multifuncțional Craiova, cei mai iscusiți meșteșugari. Spectacolul mâinilor lor aflate la lucru a atras participanții de la târg, care s-au oprit să îi admire pentru câteva momente, la lucru, pe oamenii satului oltenesc, ce țin tradiția vie. O tradiție care, speră ei, să rămână vie și după ce ei nu vor mai fi. Tocmai de-asta sunt și profesori la diverse școli și îi învață pe cei mai tineri magia meșteșugului. Iată-i făcând ce știu ei mai bine.
„Coborâți cu mine vreo 30 de mii de ani în timp și mă găsiți printre oamenii ăia de acolo”
Nicolae Rotaru lucrează cu lemnul. Are 69 de ani și e din satul Buzești, comuna Crasna, județul Gorj. Spune că s-a născut cu mâna sprijintă pe tejghea, așa cum se numea aparatul ăla mic pe care lucra lumea demult.
În principal, eu fac simbolistică pelasgo-geto-dacică. Adică simboluri pre-creștine. Sunt a treia generație de lucrători în lemn de la mine din familie, am și copiii după mine, practic, e a patra generație, dar eu sunt a treia. Am Liceul Teoretic de Cultură Generală, de care sunt mândru, niște calificări colaterale, în rest sunt autodidact. În virtutea ocupației din familie, din aria lemnului, așa cum spusei, m-am axat pe simbolistică pelasgo-geto-dacică”
spune meșteșugarul.
Nicolae spune că ceea ce face este o vocație și o chemare și că, orice a făcut, lemnul și cioplitul în lemn l-au atras înapoi ca un magnet. El însuși, prin creația sa, este o lecție de istorie și un izvor de cunoștințe, perpetuând ceea ce făceau dacii în urmă cu zeci de mii de ani.
Ceea fac eu nu este kitsch. Oricât ai căuta, nu găsești o greșeală. Nu-i meritul meu, e meritul celor care au lucrat acum 5, 10, 15, 40, 60 de mii de ani. Mi-a zis cineva „Ia uite un alt Brâncuși!”. Zic, doamnă, ca să înțelegeți ce fac eu, coborâți cu mine vreo 30 de mii de ani în timp și mă găsiți printre oamenii ăia de acolo. Eu, ceea ce fac eu acum, așa trebuie să mă vedeți. Ca într-o mașină a timpului. Acolo mă căutați pe mine”.
Deși, prin ceea ce face, Nicolae se întoarce în timp și la cele mai adânci rădăcini ale poporului, nu contestă utilitatea tehnologiilor deștepte de astăzi. Oamenii pot afla despre ceea ce face el de pe internet, dacă știu să îl folosească așa cum trebuie.
Lumea care înțelege, apreciază. Care nu înțelege, nu apreciază. Vedeți dumneavoastră, mai discutai cu cineva și cu mai mulți. Ai un smart (smartphone – n.r.) în mână, ai tot universul. Ce îți mai trebuie să ieși pe poarta casei? Ai tot universul în palmă! Intră pe Google, intră pe programe, Discovery, nu căuta numai anunțuri și chestiuni de natura asta, sau să întrebi pe cineva dacă a plecat la piață. Când ai smartul în mână, ai tot universul”.
Nicolae este instructor la Școala Populară de Artă Târgu Jiu, la o secție externă, din comuna sa. Spune că, dacă aceia pe care îi învață l-ar întrece, atunci s-ar simți în largul său. Pentru că tradiția nu ar muri.
„Am fost prin toate țările, cu roata după mine”
La același stand, purtând un halat pătat de lut, stă colegul său, Dumitru Coneru, un olar în etate de 76 de ani, printre ultimii olari din județul Gorj. De la 11 ani face asta, de când era copil, în satul Găleșoaia, comuna Câlnic. Frământă lutul, își curăță degetele, și e atent la ce face. De-aia, cuvintele nu curg prea mult. Lutul, însă, prinde formă.
Am fost prin toate țările, cu marfă, cu roata după mine, bineînțeles cu Școala Populară de Artă și mergem. Lumea apreciază, încă, aceste lucruri. Am 22 de elevi într-o comună, la școală, în comuna Bălești, satul Cornești, și în comuna Câlnic. Sunt și profesor, deci, la olărit”
povestește omul.
Zâmbetul lui cât lumea atunci când modelează lutul spune cât o mie de cuvinte. De asta, nici nu mai vorbim prea mult.
„Atunci, opinca era cum ar fi acum adidasul”
La standul de lângă stau cei de la Vâlcea. Alexandru Ilinca e din comuna Orlești și a venit, la cei 64 de ani, să coasă opinci și căciuli în fața celor de la târg. Ultimul opincar din Oltenia și printre puținii care mai există în țară are o barbă albă, lungă, iar ochelarii de vedere îi poartă lăsați pe nas. Mâinile țes, iar olteanul, în stilul nostru frumos, povestește.
Eu sunt o persoană, după cum mă vedeți, care duce tradiția mai departe. Am aici opinci și acum lucrez la o căciulă tradițională de astrahan. Fac asta de mic copil, dar atunci aveam aspirații. Atunci făceau toate babele și mi-era rușine să duc tradiția asta mai departe. Atunci nu era tradiție, ci se purtau de nevoie. Tradiția se numește atunci când un meșteșug a dispărut sau e pe cale de dispariție și îl promovăm noi, îl reactualizăm. Atunci, opinca era cum ar fi acum adidasul, că de fapt opinca e bunicul adidasului”
spune Alexandru.
De pe scăunelul său mic, meșterul are o dorință mare. Ar vrea ca și copiii de astăzi, cei din era adidasului, să aibă parte de ore de lucru manual, care să le țină mintea ocupată. Așa, spune el, nu s-ar mai rata.
Ce mi-aș dori și ce propun, dacă s-ar putea, să se introducă în școli barem o oră de lucru manual, cum era, sau altă denumire. Ca să învețe un meșteșug. Eu întâlnesc persoane din generația mea care își amintesc că fiecare a învățat la școală câte ceva, la orele de lucru manual, să facă împletituri, tot felul de lucruri care acum sunt date uitării. Cei care erau la oraș, făceau și ei jocuri educative care le țineau mintea ocupată. Că, vedeți, tineretul, din lipsă de ocupație, o ia pe căi greșite. Și se ratează. Nu au activitate”.
Acul străpunge astrahanul și căciula prinde contur, din mâinile omului. Omul satului vâlcean.
„De mic copil mă punea ăl bătrân să mă joc cu pământul”
Dincolo, la Olt, treaba e de olărit și de cusut. Ștefan Trușcă își întâmpină vizitatorii cu roata și le explică tot ce a adus pentru ei, ca să vadă și să-și dorească mai mult.
Am venit, în primul rând, cu roata, ca să vadă vizitatorii cum se lucrează cu aceste oale la roată. Aici, în vitrină, am mai multe obiecte din lut, precum ulcioarele de nuntă. Eu sunt singurul din județul Olt care lucrează ulcioarele de nuntă. De exemplu, acolo am, vedeți dumneavoastră, cu aplicături pe ele: cu broști (broaște, reg. – n.r.), cu șerpi, cu urși, cu strugure. Am cocoșul de Oboga, se folosește ca ceainic, se fierbe țuică, vin. Ăi bătrâni, care nu pot să bea, să fiarbă ceai”.
Arată mândru către vasele de pe etajere, lucrate cu migală și atenție. Ștefan e din Româna Balșului și are îndeletnicirea asta de la 5 ani, adică de 59 de ani.
De mic copil, de la 5 ani, mă punea ăl bătrân să mă joc cu pământul. Să fac animăluțe d-ăștea, câini, căței, vulpi, urși, și pe la 7 ani m-a pus pe roată. Cel mai ușor, ne-a pus la farfurii, că ălea se fac cel mai ușor, din ălea micuțe. După aia am început pe la 10 ani să facem străchinuțe mici…”.
Aprigul meșteștugar are și el o clasă de copii, la Școala Populară de Arte și Meserii din Slatina, pe care speră să îi lase moștenitori ai acestei arte de a face viață din pământ.
„Sunt o țărancă, mie așa îmi place să spun”
În spatele lui, se țese la greu, la patru mâini. În dreapta, e Alexandrina Olguța Filip, din Cezieni, Olt. Are 59 de ani și, la fel ca toți de până acum, face asta de când se știe.
Sunt o țărancă, mie așa îmi place să spun. Sunt instructor la Școala Populară de Arte și Meserii din Slatina. Eu acum lucrez la o ie, la noi este o tradiție, avem și Sărbătoarea Iilor, pe 24 iunie anul acesta. Încercăm să arătăm lumii ce se poate face și manual și să ținem vie tradiția, cât s-o putea. La noi, spre exemplu, am adunat în jurul meu destule femei care să lucrăm așa ceva. O facem din pasiune, din dragoste. E un hobby și așa este: nu poți trăi din artă. Artizanatul, mai plătești cu el, dar arta…”
spune femeia.
Cojocarul din Vădastra, tezaur uman viu
La dreapta ei stă Dumitru Liceanu, cojocarul din Vădastra, un „tezaur uman viu” la cei 75 de ani, așa cum îi sună distincția acordată în 2015 de către Ministerul Culturii. Coase la un cojoc de Vădastra și spune cum s-a apucat, în urmă cu 65 de ani, de lucrul pe care încă îl face.
La 10 ani m-am urcat în pat, lângă tata, că el era cojocar de meserie, același lucru, și m-am apucat de meserie și am preluat-o. El nu mai e, dar a fost și el angajat la o școală de artă. A îmbătrânit, s-a dus, am rămas eu”.
A ales și el, ca și colegii lui, să-i învețe pe cei mult mai tineri această taină. Fără el și cei ca ei, lucrurile s-ar pierde. Important e să aibă și cine să învețe.
Sunt angajat la ora actuală la Școala Populară de Artă, că de-aia ne mai ocupăm de meseria asta, că altfel s-ar duce pe apa sâmbetei. E o tradiție. Ăsta e cojocul de Vădastra, pe care l-am învățat de la taică-meu, taică-meu de la bunicu-meu și așa mai departe. Încercăm să ducem tradiția. Avem niște clase de copii în comunele natale și încercăm să facem copiii să învețe aceste meserii și să le ducă mai departe. Sunt tradiții și e păcat”.
Cojocul stă cuminte la țesut, în colțișorul de stand, pe picioarele istoriei și tradiției.
În rumoarea de la târg, calmul și liniștea tuturor acestor oameni sunt chiar o mașină a timpului.
Pe meșteșugarii satului oltenesc îi puteți găsi până duminică, la Târgul de Turism al Olteniei, de la Centrul Multifuncțional, sâmbătă între 10:00 și 18:00 și duminică între 10:00 și 16:00. Alături de ei, zeci de participanți au venit să-și prezinte ofertele, Centrul Multifuncțional găzduind, în acest sfârșit de săptămână, și Horeca Expo Oltenia, ediția a II-a.
Adauga comentariu