Sunt un om destul de zgârcit cu laudele, însă un spectacol ce reușește să creeze bucurie merită toată aprecierea. Am asistat, la această ediție a Festivalului Shakespeare, la cea dintâi experiență provocată de un spectacol de teatru itinerant și a fost chiar o bucurie. Trăită și mai mult prin bucuria lor, a celor care au devenit actori în piesa „Visul unei nopți de vară” a lui Philip Parr, mulți dintre ei studenți și mulți dintre ei oameni fără legătură cu scena, care s-au angrenat în proiectul propus de Compania Parabola și Compania Teatrulescu cu entuziasm și curaj. Nu e deloc ușor să faci teatru când nu faci teatru. Și cu atât mai greu este să joci într-un spectacol a cărui scenă este orașul.
Recunosc că am plecat să văd acest spectacol cu așteptări temperate de gândul că voi întâlni câțiva amatori stingheri și mi-am impus să privesc cu indulgență această încercare, cu atât mai mult cu cât spectacolul a fost pregătit într-un timp destul de scurt. Și iată-mă uimită de naturalețe, de curaj, de energie și de neașteptat. Nu cred că voi uita curând imaginea armatei de spiriduși care tropăia pe străzi, spectacolul care se derula în timpul așteptatului la semafor și care distrăgea șoferii, momentele muzicale de-a dreptul spectaculoase din holul Universității și de pe una din străduțele centrului vechi, șampania servită pe Lipscani, locurile alese atât de inspirat și exploatarea la maximum a unei Craiove mai ofertante decât ați putea ghici.
A fost o bucurie să văd cum colțuri mai puțin știute ale urbei noastre au prins viață și cum farmecul lor a fost descoperit atât de craioveni, cât și de oameni veniți de peste granițe. Pădurea împăienjenită de vrăji și spiriduși s-a dezvăluit în spatele unor blocuri din miezul orașului, un loc care îmi păstrează încă amintirile de copilă rebelă din liceu și facultate și a cărui frumusețe a căpătat o altă noimă când în copaci, pe bănci și pe statuete s-au așezat făpturile fermecate ale lui Shakespeare. Iar printre șușotelile celor prezenți distingeam mirările câtorva care nu fuseseră niciodată aici. Sau câțiva metri mai încolo, unde ne purta următoarea scenă.
Viziunea celor două companii de teatru ne-a condus prin unghere ale centrului vechi prin care unii dintre noi nu au trecut niciodată și au reușit, întocmai ca floarea vrăjită a lui Oberon, să ne deschidă ochii către un frumos pe care mulți nu l-ar fi văzut altfel. Vraja lui Philip Parr a funcționat, iar dezmeticiți din Visul unei amiezi de aprilie, străzile și ungherele Craiovei sunt și acum mai fermecătoare decât le-am fi văzut înainte. Felicitări sincere tuturor celor care au pus umărul la acest spectacol.
Adauga comentariu